Rodica Gramma, master în legislație și management în sănătate, master în bioetică, doctor în filozofie,conferențiar universitar al Școlii de Management în Sănătate Publică

În perioada sovietica a existat tendința de a duce serviciile medicale cât mai aproape de om. Sovhozurile bogate construiau policlinici mari,  unde erau prevăzute locuri de muncă pentru ginecologi, pediatri, chiar și cabinete stomatologice aveau. Era o idee frumoasă, grandioasă, dar și foarte costisitoare. Însă odată cu schimbările radicale atât cele economice, cât în ceea ce privește populația, astfel de modele nu mai sunt viabile. Satele au sărăcit, medicii au emigrat, cei care au lucrat o viață sunt acum pensionari, tinerii specialiști nu sunt motivați să lucreze la sat. Deși oamenii știu și sunt parcă sunt conștienți de sărăcia în care ne aflăm, totuși, au rămas sechelele perioadei când cetățeanul aștepta de la medic să i se aducă cât mai aproape serviciile. Cred însă că trebuie să vorbim deja despre responsabilitatea pentru propria sănătate. De exemplu, știu un caz când un copil avea febră timp de trei zile, în continuu, tușea. Părinții, fiind adepții tratamentului naturist, îi făceau frecții, îi dădeau ceaiuri și alte remedii casnice. La a patra zi de boală, seara târziu, copilul a început să se sufoce. Au chemat ambulanța, care a venit peste 45 de minute. Am auzit atunci mari revolte de la părinți, că ambulanța a întârziat. Să ne întrebăm însă cum rămâne cu responsabilitatea părinților care nu s-au adresat la medicul de familie sau la un pediatru ca să li se stabilească investigațiile și tratamentul adecvat? Pentru că deja era o stare de urgență, părinții știau că vor fi deserviți la domiciliu, că sunt medici obligați să o facă, să le repare greșeala ...

Alt caz.  Salvarea a fost chemată de părinții unui copil cu febră. Era vară și foarte cald. Copilul avea temperatura 38. Era roșu pe față și foarte iritat. Pediatrul a trebuit să-i recomande mamei să dezbrace copilul care, deși afară era foarte cal, era îmbrăcat foarte gros și nu i se dădea apă. Apropos, mama auzise de la cineva că nu e bine să dai apă la copii, dacă îl alăptezi. Copilul era supraîncălzit și îi era sete. Trebuia chemată pentru aceasta ambulanța?

Consider că este o discreditare totală a imaginii medicului, atunci când pacienții abuzează cu astfel de chemări. Medicina este desigur pentru deservirea populației fără discriminare, dar nu trebuie să uităm și de corectitudine. În cazul copilului menționat mai sus, medicii au explicat că au venit imediat ce s-au eliberat de la o chemare anterioară, care viza un  accident rutier. Alta echipa nu era disponibilă. Studiul făcut de Oficiul Avocatului Poporului în toamna lui 2016 a demonstrat că noi avem o acoperire de circa 65% de personal medical în serviciul AMUP, o lipsă de transport și echipamente. Practic, în fiecare stație AMUP există  locuri vacante. Atunci când singurul medic disponibil va merge la o chemare neserioasă, un pacient în stare gravă va trebui  să aștepte, ceea ce îl poate costa viața. Lucrul acesta trebuie promovat și explicat oamenilor.

Avem sau nu dreptul să ne supărăm pe oameni că ei cheamă salvarea nejustificat, dacă habar nu au ce este o urgență medicală și nimeni niciodată nu le explică câtă risipă de bani se face din cauza solicitărilor neargumentate?

Supărarea medicilor pe populație merge în mână cu supărarea populației pe medici. În contextul studiului realizat în cadrul OAP am avut ocazia să discut cu lucrători medicali din AMUP. Chiar îi compătimesc pentru condițiile și situațiile în care ajung. De multe ori sunt nevoiți să audă de la cei care le cer ajutorul toate acuzele și nemulțămirile lor acumulate împotriva sistemului de sănătate. De parcă acel biet medic sau felcer are vreo vină că medicamentele sunt scumpe sau că medicul din sat „nu e bun”. Acesta este nivelul de cultură și de cunoaștere a oamenilor – „Ești medic, înseamnă că trebuie să asculți ce părere are el/ea despre medicina din țara”. Și medicii de la AMUP sunt nevoiți să asculte acuzații neîntemeiate. Și ei sunt pe picioare 24 de ore, și intră în multe case, unde aud multe nemulțumiri, chiar agresive. Și ei sunt la fel de supărați pe sistem, pe condițiile în care lucrează , pe salariile care le au...

De ce nu oamenii nu apelează la medicul de familie? Care este rolul medicinei primare în toată această epopee?

Este foarte trist că nu există o colaborare eficientă între medicina primară și Urgență. Discutând cu medicii din serviciul de urgență am auzit și cazuri când în unele sate medicul de familie lucrează până la amiază, apoi  închide oficiul și lasă o inscripție – în caz de urgențe, sunați 903.  Pacienții, la rândul lor, ne spun că dacă sună după orele de muncă unii medici de familie au telefonul deconectat. Astfel, singura cale de a primi un răspuns la întrebarea privind starea de sănătate rămâne serviciul AMUP.  Și de multe ori aceste întrebări sunt departe de nivelul Serviciului de Urgență.  Sigur, medicul de familie are dreptul la normarea orelor de muncă și nimeni nu îl poate impune să lucreze peste program. Consider că ar fi trebui de găsit un mecanism de motivare a medicului de familie  pentru colaborarea cu AMUP. Ar ușura mult munca colegilor din AMUP și ar fi mai mulțumită populația.

Amenzile pentru chemări nejustificate ar fi o metodă de a-i educa pe oameni? Cum să ieșim din acest cerc vicios?

Oamenii trebuie să înțeleagă că serviciul AMUP nu înseamnă luxul de a avea medic la domiciliu, atunci când își dorește fiecare. Acesta este un serviciul foarte specializat prin intenția de a acorda ajutor calificat în urgențe și nu de a pune diagnostice și tratamente de durată.  Atunci când echipa AMUP este chemată pentru cazuri care sunt departe de a fi calificate drept urgențe de viață, ar trebui elaborate și promovate niște reglementări pentru responsabilizarea cetățeanului. Poate nu ar trebui numite amenzi, dar chemarea medicului la domiciliu are un cost. Dacă diagnosticul stabilit la solicitare nu corespunde listei urgențelor medicale, atunci pacientul trebuie să plătească pentru luxul că a fost deservit la domiciliu de echipă AMUP. Aceasta este logic, însă este grav în cazul localităților unde nu există medici de familie și serviciul AMUP rămâne a fi singura posibilitate de a asigura accesul populației la asistență medicală. Și atunci când, la nivel local, în acest serviciu nu există medic, doar 1-2 lucrători cu studii medii (felceri), cu o ambulanță din anii 90, Serviciul AMUP se transformă doar în serviciu de transportare a oamenilor spre spitalele raionale. Este mult mai simplu decât ar fi trebuit să fie solicitarea pentru acest serviciu.

Serviciul AMUP nu ar trebui să fie serviciu de transport tip-taxi. Există un ordin al Ministerului Sănătății prin care sunt obligatorii departamente de asistență urgentă într-un șir de spitale din țară. În unele  raioane acestea sunt, în altele – nu. Importanța lor este majoră, deoarece pacientul poate ajunge și de sine stătător la instituția medicală unde el poate primi ajutorul calificat în orice timp. De exemplu, cineva și-a fracturat o mână și nu trebuie să aștepte ambulanța să vină ca să-l transporte la spital, atunci când are cine să îl transporte și știe unde poate să se adreseze direct, în orice timp al zilei.

O soluție ar fi și implementarea sistemului de dispecerat, conform experienței internaționale. Imediat ce survine solicitarea, dispecerul are in față niște algoritme standardizate, care îl ajută să pună întrebările corecte și astfel să facă o triere a cazurilor în care nu este nevoie de deplasarea ambulanței și pot fi oferite doar recomandări prin telefon sau să i se sugere să fie consultat, de exemplu, de medicul de familie.