Practic am avut în fiecare an câte un ministru. Unii au distrus ireversibil, alții au fost doar „pasageri”.

În ultimii 10 ani am bătut calea spitalelor moldovenești, am ascultat medici, pacienți și miniștri și niciodată nu mi-a fost mai greu decât acum. Niciodată n-am avut mai puține speranțe pentru ceea ce se întâmplă acasă. Am avut speranțe când doar pentru o clipă s-a rupt firul perindării oamenilor absolut întâmplători la cârma sistemului de sănătate, dar n-a urmat decât o dezamăgire și mai cruntă, semn că cine se așează în acel fotoliu de ministru se transformă într-un demnitar tipic. De parcă fiecare și-a lăsat năravul, ca o haină, pe acel scaun. Dacă un vizionar a picat acest test, recunosc, nu am nicio speranță legată de cei care au venit, iertat să-mi fie pesimismul. Dar cei care au venit vor să fie percepuți altfel, vor să le dăm credit de încredere, să-i lăsăm cu răbdare să-și trăiască momentul de glorie.

Ultima mișcare a autorităților din Sănătate însă n-a făcut decât să provoace mai multă rumoare - o majorare de 10 procente pentru ultimii bastioni ai acestui sistem de Sănătate. În sistemul public de sănătate au rămas peste 10.000 de medici și puțin peste 20.300 de lucrători medicali cu studii medii și numai Dumnezeu știe ce îi motivează în fiecare dimineață să se trezească și să meargă la serviciu.

Atunci când își amintește de ei, Guvernul găsește suficient să le majoreze salariile cu niște amărâte 10%. Aceste 10% înseamnă vreo 300 de lei pentru o asistentă medicală, dacă nu chiar mai puțin. Aceste 10% înseamnă 500 de lei pentru un medic cu experiență. Mi se pare un act de o rară insolență. Poate doar ministra care a rămas în istorie cu „indexarea de 3%” a reușit o performanță mai mare.

În mijlocul unei crize atât de acute de personal medical, pur și simplu îmi este imposibil să înțeleg de ce Republica Moldova insistă să-și trateze medicii cu atâta umilință.

Potrivit datelor Biroului Național de Statistică, în trimestrul al III-lea al anului 2019 salariul mediu pe economie brut în Republica Moldova a fost de 7.385 lei. Salariul mediu în sistemul de sănătate și social a fost de 6.915 lei sau 351 de euro brut. Atenție, vorbim de un salariu mediu, din care se mai rețin și taxe. Pentru comparație, autoritățile publice (inclusiv apărare și asigurări sociale) au înregistrat un salariu de 8.692 lei.

Datele Companiei Naționale de Asigurări în Medicină arată în felul următor: directorii de spitale au ridicat, în 2018, un salariu mediu de 15.189 lei (772 euro), salariul mediu pentru medici - de toate categoriile și specialitățile - a ajuns la 8.469 lei (430 euro), cel al personalului medical mediu - 5.785 lei (294 euro), cel al personalului inferior - 3.493 lei (177 euro). Evident, Ministerul Sănătății mi-ar putea reproșa că acestea nu sunt salariile reale, întrucât la salariul angajaților din domeniul sănătății se adaugă și o parte din veniturile din servicii contra plată ale instituțiilor medicale. O fi așa, dar întrebarea mea este: unde sunt datele publice cu veniturile din servicii contra plată ale spitalelor? Aceste date nu se mai regăsesc în Anuarul Statistic al Sănătății Publice din anul 2014. Și este evident că dacă mai bine de jumătate de deceniu aceste date nu sunt publice, înseamnă că cineva are nevoie ca ele să nu fie publice.

Revenim la salarii. Salariul mediu al unui angajat din cadrul CNAM a fost în 2018 de 13.938 lei. Avem un raport de 8.000 de lei  și aproximativ 14.000 de lei. N-am să spun că angajații din CNAM nu merită salarii medii de 14.000 de lei, dar mă întreb dacă există vreo logică ce justifică această discrepanță și dacă da, atunci care este ea. Care este performanța angajaților CNAM și ce ar trebui să facă medicii moldoveni sau ce nu fac bine de nu ajung ei la salarii oficiale de 14.000 și mai mult? Nu uităm că vorbim de salarii medii.

Care a fost performanța ex-directorului CNAM, Dumitru Parfentiev, de s-a bucurat de un salariu de 44.000 de lei lunar (n.r. conform declarației sale de avere)? Tamara Andrușca a plecat și ea din funcția de director cu un salariu destul de consistent. Ea a raportat pentru primele șase luni ale anului 2019 venituri de la CNAM în sumă de 267.000 de lei și este de menționat că a plecat din funcție la mijloc de an, în luna iunie. Potrivit calculelor, și ea a ridicat un salariu lunar de 44.500 lei. Nu m-ar interesa aceste cifre, dacă discrepanța n-ar fi atât de izbitoare. A reușit vreun director cu salariu de 44.000 de lei să transforme CNAM într-o instituție transparentă? Comparând aceste cifre, probabil vom ajunge să avem un răspuns cert - bani pentru majorarea salariilor medicilor există. Nimeni nu vrea să schimbe „împărțeala” ce funcționează deja de atâția ani.

Iertați-mi ironia, dar mă întreb ce-ar mai număra pe carduri angajații CNAM, dacă n-ar exista bolnavii (cei care plătesc polița medicală) și medicii (cei care tratează acești bolnavi, raportează cazuri tratate, pacienți tratați/externați)? Aceștia sunt pilonii cei mai importanți pe care se bazează sistemul medical de asigurări. Și atunci de ce medicii primesc salarii de două ori mai puțin, iar pacientul își mituiește doctorul, ca cel din urmă să poată supraviețui? Ce vor administra angajații CNAM dacă una dintre aceste două categorii-cheie se va prăbuși?

Sigur, ați putea spune că sistemul moldovenesc e prea sărac pentru a putea susține o majorare de salarii adevărată, cel puțin dublă. Dar de ce medicii nu pot fi un proiect de țară? De ce Arena Chișinău poate fi un proiect de țară? De ce „Prima Casă” poate fi un proiect de țară? De ce „prima mașină” poate fi un proiect de țară, iar „Primul salariu decent pentru medici”, nu? Poate pentru că există prea multe „proiecte personale”.

Recent, Viorica Dumbrăveanu spunea la televizor că ne-ar trebui cel puțin vreo 1.400 de medici-cardiologi, pediatri, medici de familie, că tinerii nu mai vor să facă rezidențiatul în Republica Moldova, că indemnizațiile unice crescute nu sunt suficiente. Iar medicii tineri răspund - „mă rog să-mi vină mai repede actele să plec”. Un amalgam de factori îi face să cedeze și nu știu dacă cineva îi poate învinovăți.

Am încheiat un deceniu de dezamăgiri și vreau să ne credeți pe cuvânt că e de-ajuns. Încă un deceniu nu veți ține medicii cu mita pacienților. Credeți-mă că nu.