Interzis.

Carantină.

Și, cine-ar putea să vină așa dimineață, când nici măcar păsările nu s-au trezit? El știe, diminețile de obicei sunt liniștite. Ambulanțele cu micuții pacienți COVID încep să vină după ce soarele răsare, după ce el își bea cafeaua, după ce vin toți lucrătorii medicali, după ce îi întâmpină și îi salută. El știe că fiecare copil care iese pe această poartă este o victorie a unei echipe întregi de medici.

Și el îi vede, pe fiecare medic venit cu noaptea în cap la spital. Îi vede plecând noaptea târziu. Vede fiecare copil adus cu ambulanța. Îi vede și când pleacă, pe picioarele lor, sănătoși. Pierdut în gândurile lui, nu aude ambulanța care ajunge și oprește la câțiva centimetri de barieră. Tresare când peste liniștea dimineții se aude sirena. Ridică imediat bariera și iese pe prag să o întâmpine. O urmărește cu privirea până se ascunde după colț și ajunge la secția Primiri Urgențe.

Cei din Unitatea Primiri Urgente de la spitalul Clinic de Boli Contagioase pentru Copii au început pregătirile imediat ce au auzit sirena ambulanței. Diana Vlad, șefa Unității, a ieșit din Terapie Intensivă și, alergând, s-a îndreptat imediat spre prima fereastră care iese spre curte. S-a ridicat pe vârfurile degetelor, în așteptarea ambulanței, pentru a vedea dacă medicii de pe ambulanță sunt echipați cu combinezoane. Asta ar însemna că au în mașină un pacient COVID-19 pozitiv și că ea va trebui să își pună echipamentul special.

De cum s-a deschis ușa ambulanței și din ea au ieșit doi medici în combinezoane, fără să mai aștepte, Diana aleargă în biroul de alături unde stau clădite, unul peste altul, seturi de echipamente sterile. Înșfacă unul, îl deschide și începe să se „împacheteze”. Mai întâi combinezonul, apoi boneta, care îi ascunde orice fir de păr. Apoi masca și respiratorul. Trage peste bonetă gluga și îmbracă mănușile. Apoi încă o pereche de mănuși. Se privește fugitiv într-o oglindă mică, pe picioruș și fuge în biroul de alături, unde va fi adus micul pacient.

Primul contact între medicii de pe ambulanță și cei din spital are loc prin sticla ușilor. Pentru a fi auziți, vorbesc tare.

- Ce-ați adus?

- De la Ignatenco suntem. O mamă și un copil. Ambii poztivi. Să intrăm? strigă de după sticlă medicul de pe ambulanță.

- Bun. Intrați și închideți ușa.

Din ambulanță coboară mai întâi băiețelul. Ezită să facă un pas în față, dar mama lui, care coboară după el îl împinge ușurel în față. Copilul se uită la medicii din interiorul spitalului, echipați și ei din cap până în picioare, care îl privesc prin ochelarii de protecție și prin peretele de sticlă , așteptându-l lângă ușă. Pentru o fracțiune de secundă, copilul se oprește în loc, dar mâna sigură a mamei sale îl împinge înainte. Și el pășește încet, uitându-se speriat prin părți. 

Ajuns în fața Dianei Vlad, Alexandru începe să plângă. Se ține strâns de mama lui, urmărind-o cu privirea, totodată, și pe doctoriță.

- Mama nu se duce. Mama rămâne cu tine, îi șoptește ea încet.

- Nuuuuu, suspină Alexandru.

- De ce strigi, măi Alexandru, că nu-ți facem nimic, i se adresează vesel asistenta medicală din cabinet.

Cu două măști pe față, ochelari de protecție și combinezon este mai greu să câștigi încrederea unui copil, pentru ca să te lase să-l examinezi. Chiar și zâmbetul medicului rămâne ascuns în spatele măștii și a respiratorului. În așa situație, pentru a-l convinge pe copil, medicul contează doar pe vocea lui. Și Diana Vlad începe să-i vorbească. Calm. Cald. Zâmbind. Glumind.

În cabinet se face liniște și se aude doar foșnet de combinezon. Alexandru este examinat, ba chiar o lasă de Diana Vlad să-i măsoare și temperatura. Totuși, fără să se dezlipească de mama lui.

Diana Vlad: Majoritatea copiilor nu se tem, dar pentru că sunt tare curioși, atunci când ne văd în combinezoane ne întreabă dacă suntem băieți sau fete. De obicei, atunci când vin la noi, cei mai mici se tem și se agață de gâtul mamei. Vorbim cu ei până ne acceptă.

După examinarea copilului urmează dezechiparea, conform protocolului, și abia după aceasta, fără combinezon și ochelari, Diana iese în Zona curată. În timp ce completează fișele medicale de staționar ale celor doi pacienți, mamă și copil, în fața Unității parchează alte două ambulanțe. 

- Diana Victorovna, mama și copilul îl punem în secția trei?, întreabă asistenta medicală care stă lângă Alexandru și mama lui.

- Da

Pacienții cu infecție confirmată COVID-19 sunt internați în secția trei. Celor care încă nu le-a venit confirmarea sunt  plasați în secția doi.

Dintr-o ambulanță coboară o mămică însoțită de doi copii. Fetița, de vreo 10 ani, cară în spate un rucsac mare, violet. Fratele ei, de vreo cinci ani, o urmează peste tot ca o umbră. Cu un rucsac și mai mare în spate, mama lor îi urmează în biroul unde îi așteaptă Diana Vlad. Echipată, iarăși, într-un alt set de echipament steril.

Mămica este confirmată pozitiv, iar copiii sunt doar suspecți. Până au fost examinați și li s-a făcut fișa de spitalizare, a venit și confirmarea pozitivă pentru copiii suspecți.

- Iiiii, este confirmat deja? Unde-i ducem dar? Tot în secția trei?, întreabă asistenta medicală

- Da, îi răspunde din mers Diana Vlad.

Pe Diana o așteaptă afară două ambulanțe cu pacienți, așa că, după ce se duce iarăși în biroul cu echipamente, înșfacă unul din ele și începe echiparea. Aceeași procedură la fiecare pacient.

- Zece pacienți înseamnă zece echipări. Și zece dezechipări. Iată Dvs. sunteți de câteva minute în echipament, dar deja vă sufocați. Noi lucrăm în ele toată ziua. Și dacă cu echipatul este mai simplu, dezechiparea este complicată, pentru că trebuie să o facem corect. În plus, de fiecare dată folosim soluții dezinfectante.

Echiparea mea și a fotografului în combinezoane a fost monitorizată de Diana Vlad. Înainte de a ne scoate pe holul spitalului ne-a examinat minuțios, iar pe parcursul timpului cât ne-am aflat la spital, plimbându-ne dintr-o secție în alta, a stat doar cu ochii pe noi. Ne-a protejat, poate pentru că știa că în goana după o poză putem face o greșeală.

- Pacienții aduși acum cu ambulanța circulă pe afară. Sunt confirmați pozitiv. Nu încălcați normele care nu trebuie încălcate pentru o poză reușită cu o ambulanță. Afară nu ieșiți. Afară sunt bolnavi COVID pozitivi. Eu sunt la serviciu și îmi asum riscul. Dar voi? Voi pentru ce să riscați?...

Și n-am ieșit. Pentru fotograf a fost însă o încercare să facă poze prin sticla ușii, având și ochelarii transpirați. La un moment dat a recunoscut că face poze aproape la nimereală, pentru că nu vede nimic prin ochelari. Cu zece rânduri de transpirație pe noi, sufocându-ne cu cele două măști pe față și sticlele ochelarilor transpirați, pentru câteva ore am fost în pielea unui lucrător medical și am văzut cum se lucrează în linia întâi. Infernal.

Dintr-o ambulanță iese o fetiță de vreo 5 ani. Îl lasă pe medicul de pe ambulanță să o ia de mână și intră ambii în Unitatea Primiri Urgente. Fetița este COVID-19 pozitivă.

Din altă ambulanță iese o fetiță de vreo 14 ani, fără vreun însoțitor. După examinare, așteaptă să fie preluată de asistentă și este dusă în secție. Fetița este COVID-19 pozitivă.

Afară, la o distanță una de alta, au parcat încă două ambulanțe

În ambulanța cu ușile deschise, o fetiță de vreo zece ani, cu șapcă și o gentuță Winx așteaptă să fie chemată. Coboară când unul dintre medicii de pe ambulanță îi spune că este rândul său să intre. Cei doi medici o însoțesc în interior, ducându-i gențile cu lucrurile personale. Fetița este COVID-19 pozitivă.

În prima secție în care intrăm sunt internați 12 copii COVID-19 pozitivi. Cel mai mic pacient are opt luni, iar cel mai mare - 42 și este părintele unuia dintre copii. Virusul nu alege vârsta, ne spune Tatiana Știrbu. Fiecare copil împreună cu părintele lui sunt repartizați în boxe din care nu ies până când testul lor iese negativ.

Unii copii numesc asta „pușcărie”.  Și, într-un fel, au dreptate.

În fiecare secție este un sistem de trei zone: Zona roșie, în care lucrătorii medicali intră doar cu echipament special la pacient; Zona semicurată, unde are loc dezechiparea și prelucrarea cu soluții dezinfectante și  Zona curată sau „de tranziție”, cea în care lucrătorii medicali poartă doar costumul steril și masca.

După ce lucrătorul medical iese din zona roșie, pacienții sunt rugați să intre în baie, pentru ca infirmiera, îmbrăcată în echipament special, să dezinfecteze încăperea cu soluții speciale și cu lampa infraroșu cu cuarț. Peste 15 minute pacienți intră într-o încăpere sterilizată. Totuși, aceasta este o Zonă Roșie și o „pușcărie” pe care, până la urmă, copiii o acceptă.   

Boxele cu pacienți sunt mereu încuiate, pentru a evita plimbarea pacienților pozitivi prin Zona curată. Este suficient să bocănească în fereastră și imediat se apropie o asistentă medicală de gardă. Apropo, cheile de la boxe tot sunt dezinfectate în soluție specială.

În prima boxă, un bebeluș de 8 luni gângurește în brațele mamei lui. Stau ambii la fereastră și le urmăresc îndelung pe infirmierele care fac curățenie pe teritoriul spitalului. Sunt internați de 10 zile.

Tatiana Știrbu: Acum mămica se simte mai bine, este mai activă și mai pozitivă. S-a resemnat cu gândul că va sta aici o perioadă mai lungă de timp. Copilul este bine, mănâncă și este extraordinar de vesel, chiar cel mai pozitiv copil din secție. Suportă tratamentul bine și chiar i-au fost anulate o parte din medicamente.

Copiii sunt internați împreună cu mamele lor. Sunt tratați ca o familie, dar fiecare pe protocolul și tratamentul său. Pentru că mama aceasta alăptează, i s-a selectat un tratament mai puțin agresiv, cu medicamente care nu se transmit prin laptele matern, astfel încât să nu fie traumat nici copilul, dar nici mama.

Tatiana Știrbu: Dacă părintele copilului necesită măsuri speciale de tratament care nu pot fi asigurate aici, atunci el va fi transferat la instituția medicală specializată. În așa caz, alături de copil vine celălalt părinte. Întotdeauna se acționează în interesul copilului.  Nu am avut niciun caz în care mama să aibă nevoie de spitalizare specială și să nu aibă cine să rămână cu copilașul. S-au găsit soliții pentru ca și copilului să i se asigure o îngrijire bună și părintelui o asistență medicală necesară.

De la începutul epidemiei până pe 20 mai, în Moldova au fost internați și tratați 200 de copii, cel mai mic pacient având două luni. Comparativ cu alte țări, cifra copiilor infectați din Republica Moldova este mai mare. Dacă unul din membrii familiei este infectat, sunt examinați și spitalizați toți copiii din familie. În alte țări sunt spitalizați doar copiii cu forme severe. Totuși, copiii fac forme mai ușoare de COVID și până în acest moment nu a fost înregistrat niciun caz în care viața unui copil să fi fost în pericol. 

Diana Vlad: Cred că vom face față valului din toamnă despre care se vorbește, deși…depinde cât de mare va fi. Am mai avut valuri mari, de 100 de adresări pe zi și ne-am descurcat. Așa ceva avem, de obicei, în sezonul de gripă și în perioada caldă a anului, când avem multe cazuri de infecții enterovirale și boli diareice acute. Spitalul are 100 de paturi. Dacă numărul copiilor infectați nu va depăși acest număr, ne vom descurca.

Într-o altă boxă, un băiat de 7 ani stă cu ochii în telefon. Când ne observă prin peretele de sticlă, ne zâmbește larg. Tatăl lui, de 42 de ani, stă pe patul de alături. El și este acel „cel mai mare pacient” de la spitalul pentru copii.  

Într-o altă boxă, un copil de un an și patru luni alături de mămica lui de 26 de ani, înconjurați de jucării, își aleg la nimereală, una din ele, se joacă, iar când se plictisesc, aleg alta.

Șefa secției Reanimare și Terapie Intensivă, Ludmila Manic, ne spune că îi este mai ușor să lucreze cu cazurile de meningită, infecțiile intestinale sau hepatitele, doar pentru că nu trebuie să îmbrace echipamentul de fiecare dată când intră la pacient.

Nichita a suferit două intervenții pe inimă și pentru că imunitatea îi era scăzută, era predispus la infecția cu COVID. A fost internat cu o săptămână în urmă, cu COVID și scarlatină cu formă toxică și hepatită toxică. Primește tratament atât antibacterian cât și antiviral, iar acum se simte bine. De altfel, asta se vede și din bucuria lui de a primi medicul „în vizită” la el în boxă și lejeritatea cu care îi dă ascultare și îi arată burtica.   

Ludmila Manic: Au fost cazuri când părinții aveau forme mai complicate decât copiii și în timp ce cei mici erau internați în secție, părinții lor erau în Reanimare. Am avut o mămică internată la noi cu toți cei trei copii ai ei. Cei mai mari, de 14 și 16 ani aveau grijă de cel mic, de 8 luni, iar mama se simțea așa de rău, încât nici nu avea putere să întrebe despre copii. Veneam la ea în fiecare zi și îi spuneam despre starea de sănătate a copiilor.

Fiind un spital de boli contagioase, chiar și înainte de pandemie, fiecare pacient internat era plasat în boxă fără a intra în contact cu alți bolnavi. Boxa era igienizată și dezinfectată, respectându-se toate măsurile de siguranță pentru a face imposibilă transmiterea bolii către o altă persoană: pacient sau lucrător medical. Internarea fiecărui pacient micuț cu Covid s-a făcut fix după aceeași procedură, fără mari schimbări de protocol.

Tatiana Știrbu: Nu mi-am văzut mama încă de la începutul epidemiei. Cu prietenii comunic doar prin telefon și rețelele sociale. Acum, că s-a permis un pic, am ieșit puțin în parc și m-am bucurat de soare. Chiar dacă ne este greu, înțelegem că altă ieșire nu avem. Dacă nu o să luptăm împreună, n-o să ieșim din această nebunie. Cel mai greu le este lucrătorilor medicali, pentru că ei se tem dublu: pentru ei și pentru cei de acasă. Lucrătorii medicali de la instituția noastră sunt foarte bine pregătiți și știm că echiparea și dezechiparea este foarte importantă, de asta am făcut multe traininguri și antrenamente chiar de când a început pandemia. Orice are un început și un sfârșit. Noi îl așteptăm pe cel al pandemiei.

Mania cu care cei de la spital pulverizează cu soluție dezinfectantă tot ce ating și minuțiozitatea cu care își analizează echipamentul înainte de a intra în boxa unui pacient și, mai ales, atenția acordată dezechipării; destăinuirile lor despre dorul de prieteni și cinele alături de rude, ascunde o frică a lor de acest pericol nevăzut. Și este într-un mare contrast cu ceea ce am văzut în oraș, în drum spre spital. Le spun că orașul este plin cu oameni care nu poartă mască, nu respectă distanța socială și unii chiar consideră că acest virus ar fi o minciună inventată de organizațiile de sănătate.

Ludmila Manic: Nu ieșim în oraș deloc. Circulăm doar cu mașina, în fiecare zi pe același traseu: spital-casă-spital-casă. Niciun fel de îmbrățișări sau sărutări cu copiii sau părinții. Nu știm ce se întâmplă în oraș.

Tatiana Știrbu: Chiar nu sunt uimită să văd atâția oameni fără mască prin oraș. Era ceva de așteptat. Persoanele care nu poartă mască și nu se protejează încă nu s-au ciocnit cu această boală. Pentru ei COVID-ul este ceva ce îi OBLIGĂ să stea acasă. Îi OBLIGĂ să nu se ducă la lucru. Îi OBLIGĂ să nu iasă în lume. Dacă cineva dintre cunoscuți s-ar îmbolnăvi, și-ar schimba imediat părerea. Așa suntem construiți noi, oamenii: până nu ne confruntăm cu o problemă, nu o luăm în serios.

Ludmila Manic: În fiecare zi la ora 17, ne uităm la conferință și urmărim știrile pentru a vedea numărul bolnavilor din acea zi. De fiecare dată avem emoții și stăm încordați.

Reporter: Totuși terenurile de joacă sunt pline cu copii…

Diana Vlad: Dacă ies împreună cu părinții și respectă distanța, nu este nimic grav.

După o scurtă pauză, parcă analizând încă odată informația pe care i-am spus-o, Diana mă întreabă, cu un fel de nedumerire în voce:

- Unde ies la terenurile de joacă? Cine? Copiii? Păi nu se poate! Nu știu ce să zic, nu ies în oraș și nu știu ce se întâmplă.

În timp ce Diana Vlad a fost chemată urgent în secția Primiri Urgențe, unde o așteptau alți pacienți în ambulanțe, Ludmila Manic ne-a spus că atât Diana, cât și Tatiana, aproape că trăiesc în spital.

Ludmila Manic: Fetele muncesc foarte mult, poate pentru că simțul răspunderii este mare. Odată ce persoanele peste 65 de ani sunt în concediu pe cont propriu, cei tineri lucrează acum și mai mult.

Diana Vlad: Nu știu dacă este vreun medic care lucrează pe un singur salariu. Toți lucrează pe un salariu jumătate sau 1,25. Nu-i real ca un lucrător medical să termine lucrul la ora două și să se ducă acasă. Nu-i real așa ceva. La majoritatea spitalelor, turele de noapte le acoperă tot cei care lucrează în tura de zi. 

Reporter: De ce lucrătorii medicali nu protestează pentru a li se mări salariile? De ce nu organizează greve?

Diana Vlad m-a privit cu tristețe și, mai mult șoptit și trist, răspunsul ei a fost:

- Poate, pentru că nu au timp să protesteze?...

Înainte să plecăm i-am văzut pe medicii de pe ambulanță care, după ce i-au dus de mânuță, în spital, pe micuții pacienți, au început dezinfectarea mașinilor. Pulverizează cu soluție dezinfectantă fiecare colț, terminând cu ușa și mânerele de la uși.

Apoi își dezinfectează combinezoane, pulverizându-se unul pe altul, din cap până în picioare, cu soluție specială și abia după aceasta începe cea mai importantă și complicată etapă, dezechiparea. Odată dezbrăcate, aceste echipamente sunt împachetate în pungi și depuse într-o urnă specială pentru materiale biologice periculoase. În timp ce lucrătorii de pe cele două ambulanțe urcă în mașinile lor, pe teritoriu sosește încă o ambulanță. Cineva din interiorul spitalului, prin sticlă, le face semn să intre.

Diana Vlad iarăși a îmbrăcat echipamentul, iarăși se uită în oglindă, iarăși intră să consulte un pacient COVID-19 pozitiv. Al câtelea pentru ziua de azi?... 

La poartă, paznicul stătea tot pe pragul cămăruței sale, cu spatele spre spital și fața spre bariera, de care peste puțin timp se va apropia încă o ambulanță. Cu încă un copil COVID pozitiv.

Acest material apare cu sprijinul Departamentului Buna Guvernare al Fundației Soros Moldova. Informațiile prezentate în această publicație aparțin autorului și nu reflectă neapărat poziția Fundației.