Alții, dimpotrivă și din păcate, au pierdut această luptă pentru viață, indiferent cât de mult efort au depus medicii. Despre ei, oamenii care fac forme grave de Covid19, am vorbit cu invitatul Sănătate INFO, medicul anesteziolog Ion Chesov de la Spitalul Clinic Municipal Gheorghe Palade, director al Clinicii Universitare de Anestezie și Terapie Intensivă și vice-prim președinte al Societății de Anesteziologie din Moldova.

Domnule Chesov, bună ziua. Pentru început aș vrea să știu cu ce emoții ați încheiat ziua de muncă?

Chiar dacă sunt într-o discuție cu Dumneavoastră, nu am terminat munca. Ziua mea de muncă, din păcate, nu se încheie niciodată. Chiar dacă sunt acasă, sunt cu telefonul lângă mine și sunt gata să răspund la apelurile colegilor. Dacă este necesar, merg suplimentar la spital ca să vedem cum am putea ajuta un pacient sau altul.

Cât de complicată este această perioadă, când avem atât de mulți pacienți în terapiile intensive?

Din păcate, noi mergem din complicat în mai complicat. Acel mic entuziasm care era la început - că într-o lună, două trei vom ajunge la viața de până al Covid19 - s-a cam stins. Nu a mai venit această pauză și lucrurile devin tot mai grele. Este mai greu de muncit, mai greu de trecut prin experiența tratamentului pacienților gravi cu Covid.

Și e un lucru valabil pentru toți colegii din sistemul medical, indiferent dacă sunt la terapia intensivă sau din asistența medicală prespitalicească sau dacă sunt de la medicina de familie sau de la Unitatea de Primiri Urgențe, indifrent dacă sunt în secții Covid sau non-Covid. Nu este ușor nici pentru cei care nu sunt în secțiile Covid, pentru că ar trebui să facă față provocărilor întregului sistem medical. O bună parte suntem în secțiile Covid și restul pacienților ajung pe umerii celor care au rămas în afara acestor secții.

Dumneavoastră ați spus că ați crezut pentru puțin timp că va fi mai bine. De ce s-au înrăutățit atât de mult lucrurile la capitolul infecția Covid-19 în Republica Moldova?

Din punctul meu de vedere, lucrurile s-au înrăutățit din cauza mai multor factori și nu cred că cineva ar putea spune că e doar o cauză și dacă o anihilăm se rezolvă totul. Covid-ul, trebuie să recunoaștem, ne-a prins nepregătiți și nu știu dacă era posibil să ne pregătim mai mult pentru oricare altă boală, care ar genera într-un timp atât de scurt atât de multe cazuri de infectare.

În al doilea rând, nu știm prea bine cum se tratează această boală și trei, vrem noi sau nu, din ceea ce vedem pe străzile din oraș și din afara lui, practic acele măsuri de prevenire a transmiteri virusului, recomandate de autorități, nu le respectă aproape nimeni. Fiecare are motivul său - că e scumpă masca, că nu crede că există Covid, că este tare și va putea trece ușor prin boală. De asemenea, probabil, unele decizii referitor la gestionarea crizei, nu sunt luate în mod oportun sau la magnitudinea necesară.

Puteți să ne dați un exemplu, din acest punct de vedere?

Haideți să ne amintim de luna mai, iunie, când colegii noștri din domeniul epidemiologiei spuneau că este prea devreme să fie ridicate restricțiile și oricum s-a recurs la ridicarea lor. După care am văzut că lucrurile s-au înrăutățit tot mai mult și mai mult. Noi cumva pendulăm la capitolul impunerea restricțiilor. Ba le impunem, ba le ridicăm sau impunem niște restricții pur formale, care la o analiză superficială, se dovedesc a nu avea niciun impact. Suntem inconsecvenți și undeva și iresponsabili ca cetățeni.

Eu voiam să vă întreb despre munca în terapie intensivă, unde nu fiecare lucrător medical rezistă. E nevoie de niște abilități speciale, de tărie de caracter, de ce este nevoie să reziști, să vezi atât de mulți bolnavi gravi, critici zilnic?

Eu nu știu de ce ar avea nevoie exact omul care ajunge să lucreze în terapia intensivă. Cu siguranță are nevoie de rezistență fizică, de rezistență morală. E nevoie de mult efort fizic, pentru că oricât de straniu ar părea, dar în terapia intensivă se depune mult efort fizic pentru ca tratamentul să evolueze mai bine, pentru ca starea lor clinică să se îmbunătățească.

Pe lângă aceasta este nevoie de foarte multă dăruire de sine și dragoste de oameni. Uneori, este greu să încerci ajuți un om care îți este străin, să încerci să îl ajuți chiar dincolo de puterile tale și de binele tău. Avem colegi care ies din zonă (n.r. Zona Roșie) și își pierd cunoștința, avem colegi care ies din zonă și au nevoie și ei de asistență medicală. Trebuie să fii gata să te jertfești pentru cei care sunt după perete, în zona roșie.

În general, când spuneți că acești pacienți au nevoie de un tratament special, de anumite manevre, pe care le efectuați în terapie intensivă, explicați-ne ce trebuie să faceți zilnic cu un pacient care se află în stare gravă, ca să îl puteți salva într-un final? 

Toată lumea care ajunge în terapie intensivă cu Covid19 are nevoie de suport ventilator sau de asistență pentru îndeplinirea funcției respiratorii, de funcția pulmonilor. Acești pacienți se sufocă. Acești pacienți, literalmente înghit aerul cu gura. Plămânii lor, alveolele nu sunt gata și nu pot să le ofere suficient oxigen.

Dacă ați văzut vreodată în filme acele scene teribile, când un hoț sau un criminal este strangulat și trece prin zvâcniri și convulsii, ceva asemănător se întâmplă cu pacienții care au nevoie de suport pentru funcția respiratorie. Și aici sunt multe tehnici care trebuie explicate pacientului, pentru că deseori pacientul refuză și nu conștientizează aceste lucruri, încearcă să-și înlăture toate acele dispozitive la care e conectat, pentru binele lui, de fapt.

El face acest lucru conștient?

Din păcate nu. Dacă ar conștientiza, i-ar fi mai ușor să accepte, dar marea majoritate a pacienților care fac Covid, fac insuficiență respiratorie, ca urmare, cantitatea de oxigen, care ajunge la sistemul lor nervos central, este scăzută, ceea ce duce la o excitare foarte pronunțată a sistemului nervos și omul nu conștientizează până la capăt ce face. Nu își dă seama ce face, cum face, ce cere, nu conștientizează că se poate automutila, că își poate cauza leziuni lui și celor din jur. Uneori, vine cu niște cerințe, pe care noi le înțelegem că sunt aberante și nu le putem îndeplini. Sunt niște cerințe care vin de la un om care suferă, care nu este în deplinătatea facultăților mintale.

Ulterior, când starea acestor pacienți se ameliorează, mulți dintre ei nici nu își aduc aminte sau foarte vag își aduc aminte că ar fi fost agitați sau nu au fost cooperanți. În acel moment, când este în vârful bolii sale, absolut nu conștientizează ce face. De fiecare dată, tu ca medic, trebuie să-ți spui că este vorba despre un pacient care are nevoie de ajutor.

În general, de când lucrați cu pacienții cu Covid, câți bolnavi ați văzut?

Nu știu. La începutul pandemiei am încercat să facem un calcul, dar la scurt timp am renunțat, considerând că este incorect să facem aceste calcule. Oricum sunt statistici la minister. Noi am refuzat orice calcul, am zis că luptăm pentru oricine ajunge la noi, fără vreo evidență.

Câți dintre cei care ajung în TI pot fi salvați?

Sunt salvați, din păcate, nu foarte mulți. Mulți decedează, statisticile sunt diferite. Cele mai optimiste pe care le-am văzut au fost cu o mortalitate de aproximativ 22-24 la sută și chiar până la 30-35 la sută, deci foarte mulți.

Una din problemele legate de aceste statistici sau de rata relativ înaltă a deceselor, chiar dacă nu recunoaștem aceste lucruri, ține de faptul că mulți pacienți, din diverse motive, ajung târziu la terapie intensivă sau târziu ajung să primească asistență medicală, sau chiar o refuză. Am avut multe cazuri la TI când pacienții refuzau tratamentul, stăteau acasă 2-3 săptămâni și când ajungeau la TI era mult prea târziu.

Acest lucru se întâmplă din ce cauză? Că ei nu cred în Covid, că încurcă simptomele?

Sunt mai multe cauze. Din comunicarea pe care am avut-o cu pacienții care au ajuns târziu la spital, au fost și din cauză că ei nu credeau în Covid, și din cauză că ei credeau în tratamente netradiționale, că un pic de izvar seara și un pic de usturoi rezolvă orice boală. Sunt mulți dintre cei care cred că au sănătate perfectă și vor trece peste boală fără ajutorul medicilor.

Unii cred că Covid-ul este o invenție. Sunt și dintre cei care se ocupă cu autotratamentul la domiciliu și, paradoxal, oamenii sunt mai dispuși să creadă în ceea ce văd la TV sau citesc pe internet, decât în medici. Acest lucru este dureros și nu ne face față nouă, ca societate în general. Apoi oamenii se tem de stigmatizare. Se tem să ajungă în gura lumii că el s-a infecta cu Covid.

Această stigmatizare este evidentă și acum la fel de mult ca la începutul pandemiei?

Frica de această stigmatizare mă tem că este la fel de mare din partea concetățenilor. Recent am avut un pacient care nu a vrut să recunoască că are Covid și nici după tratament nu s-a adresat, fiindu-i teamă că dacă află comunitatea, va avea de suferit afacerea sa. În rezultat a ajuns la TI într-o stare rea de tot.

Spuneți-mi, vă rog, în general, prin ce se deosebește un pacient care ajunge la TI cu Covid și unul care nu are Covid? Dacă, bineînțeles, starea acestora se deosebește prin ceva...

Eu cred că se deosebesc. Prin felul cum mor. Ei mor în suferință, ei mor neajutorați, pentru că una dintre problemele lor este legată de funcția pulmonară și nemijlocit de schimbul de gaze. Acest proces pentru ei e aproape imposibil. Atunci când ei mor, noi practic nu putem să-i ajutăm. Ei se sufocă.

Ei înțeleg că mor în acel moment?

Un pacient mi-a zis odată: „Faceți ce știți, dar numai nu mă intubați, că știu că de acolo nu mai este cale de întoarcere”. Da, probabil, unii își dau seama.

Voiam să vă mai întreb... Știm că e destul de complicat să anunți despre decesul unui pacient, știm că există anumite protocoale, tehnici de comunicare cu rudele, acum când trebuie să spuneți, practic în fiecare zi, cuiva că unul dintre apropiați a murit, prin ce trece un doctor sau un asistent medical din punct de vedere psihic?

Este o experiență foarte grea după care este greu să te recuperezi. Nu a fost niciodată ușor să-i comunici cuiva că apropiatul a decedat. Când trebuie să dai această veste, trebuie să înțelegi că interlocutorul va primi o veste grea. Chiar dacă undeva o va conștientiza, nu este gata să o accepte. E greu, e foarte greu. E greu când trebuie să o faci în fiecare tură. Decesele nu trec pe lângă tine. Când cineva decedează, înțelegi că este și un eșec al tău.

Dar în cazul dat, când tu știi că Covid-ul nu are un tratament specific și oricare pacient este individual și trebuie tratat într-un anume fel, nu devii mai puțin empatic? Nu treci mai ușor peste astfel de cazuri?

Nu. Niciun coleg nu s-a putut detașa. Și nici nu a putut să spună că îl doare mai puțin și că îl afectează mai puțin. Chiar dacă este Covid și chiar dacă înțelege că sunt niște lucruri care îl depășesc.

Din ce spuneți Dvs, practic în fiecare zi trebuie să anunțați câte un deces?

Foarte des. Însă aceste mesaje le dau nu doar eu. Suntem mai mulți colegi care, din păcate, trec prin această experiență, dar nu poți trece peste asta.

Aveți un algoritm anume, astăzi anunț eu, mâine tu?

De obicei, anunță colegul care a lucrat ultimul cu pacientul. Nu există niciun algoritm, nicio numărătoare, pentru că se mai întâmplă ca apropiații defunctului vor să afle cum a fost. Ce a fost? Atunci la aceste întrebări poate răspunde doar cel care a fost cu acel pacient.

Acum noi căutăm diverse medicamente care să îi salveze pe pacienții infectați cu Covid, mai ales pe cei care se află în stări critice. Am avut experiența cu hidroxiclorochina, cu remdesivirul. Care dintre aceste tratamente au fost sau n-au fost eficiente pentru pacienții respectivi?

Haideți să spunem că Hidroxi/Clorochina venea mai mult din experiența Chinei, despre care se vorbea că ar fi învins Covid-ul timp de trei luni, noi cumva ne bazam pe acea experiență. Dar pe la începutul lunii mai, a fost clar că deja nu are niciun efect și nu este cazul să o utilizăm. Cât privește Remdesivirul, în continuare, nu avem o certitudine că ar fi cumva de real folos pentru pacienți.

Chiar dacă producătorul vine cu o cercetare științifică pe 1000 de pacienți, în care încearcă să confirme acel efect pozitiv pe care l-ar avea Remdesivirul, atunci datele OMS, colectate în baza cercetării făcute pe 11 mii de pacienți, cu siguranță spune că nu avem suficiente dovezi ca să insistăm asupra utilizării Remdesivirului și ar fi nevoie de studii științifice suplimentare pentru a veni cu recomandări și ar veni cu un algoritm de utilizare a Remdesivirului. Poate este eficient, dar în acest moment însă nu știm când, cum să-l dăm, ca să fie cu adevărat cu eficiență maximă.

Apropo, țara noastră a cumpărat Remdesivir. A ajuns în spitale?

Nu știu despre alte spitale. În cazul nostru, în principiu, pacienții sau rudele lor, când au dorit să fie administrat remdesivir, au procurat singuri, chiar dac știu că ceea ce spun ar putea să nu placă multora. Nu știu dacă a ajuns în alte spitale. Din discuțiile cu alți colegi, nimeni nu mi-a spus că ar avea Remdesivir.

Practic, trebuie să fie cumpărat din farmacie, dacă îl găsesc...

Din păcate, da. În situația de astăzi, o serie de medicamente, uneori pacienții sunt nevoiți să le cumpere singuri.

Puteți să ne spuneți care dintre medicamentele incluse în protocolul clinic ar trebui să le cumpere pacienții, pentru că nu le aveți în spital, în sistem?

Nu aș putea să vă spun, pentru că nu este un singur medicament care constant e lipsă. E variație. Undeva într-o instituție este, în alta este în stoc limitat, în a treia lipsește, iar în a patra, poate intră mâine în farmacia spitalului.

Terapia cu plasmă este una eficientă în tratamentul acestor bolnavi gravi sau nu?

La ora actuală s-ar părea că nu. Nu avem dovezi care să confirme că terapia cu plasmă este binevenită. În legătură cu utilizarea plasmei convalescente sunt foarte multe întrebări fără răspunsuri. Teoretic plasma convalescentă ar trebui să aibă un efect și ar trebui să ajute pacienții, însă sunt multe nuanțe pentru care nu avem răspuns.

Spre exemplu, care ar fi acel titru de anticorpi necesar să fie obținut de către pacient, ca să îl ajute. Noi nu știm care este titrul de anticorpi în plasma covalescentă, nu există tehnologii în lume în măsură să evalueze acest titru și să ne spună că în punga aceasta este atâta titru de plasmă și nu știm câtă plasmă trebuie să administrăm ca să obținem acel titru de anticorpi protectivi pentru pacient.

La ora actuală toate analizele făcute ne arată că nu avem date care să ne spună că plasma ar fi eficientă. Dimpotrivă, utilizarea excesivă a plasmei poate provoca alte complicații pacientului. De aceea și OMS vine cu recomandarea ca plasma să fie utilizată numai în cadrul studiilor științifice, pentru a determina întocmai care ar fi acel titru de anticorpi care ar trebui administrat.

La noi în țară plasma este adesea privită ca un panaceu. Adesea ne pomenim cu o presiune din partea rudelor pacientului care insistă să-i administrăm plasmă. Este un mare efort să explicăm de ce nu este indicat să administrăm plasma. Poate într-un viitor apropiat vom cunoaște în ce condiții poate fi dată și cât de eficientă va fi această plasmă. Ea va deveni un instrument practic eficient, nu doar teoretic. Acum nu este eficientă.

De ce depinde reușita unui tratament grav cu Covid ca el să fie salvat?

Succesul tratamentului unui pacient cu Covid, chiar și cu forme agresive, depinde de un complex de măsuri simptomatice. Mai întâi de toate este important ca persoana care are simptome, de timpuriu să se adreseze la medic după asistență medicală. Este important ca pacientul că accepte tratamentul și să-l urmeze, pentru că s-ar părea că este foarte simplu și nu au nimic fantastic în spatele lor, dar sunt niște pași simpli, care au drept scop să faciliteze lupta propriului organism, propriului sistem imun împotriva Covid.

În formele grave foarte des este nevoie de terapie cu oxigen sau așa numita ventilație neinvazivă. Și atunci este primordial ca pacientul să ajungă la spital, care este dotat cu oxigen, cu concentratoare de oxigen, cu aparate de ventilare, pentru că ele reușesc să amelioreze timpuriu evoluția clinică a acestor pacienți.

Noi nu avem un preparat, o soluție magică care o dai pacientului și el se face bine. Nu-i dai dimineața o tabletă și seara el nu mai are Covid. dar avem, de bine, de rău niște viziuni despre felul în care trebuie ajutat pacientul, ce îngrijiri urmează să-i fie acordate acestui pacient ca să fie oprită evoluția și agravarea bolii, să fie fortificate forțele sistemului imun, fără să se ajungă la situații dramatice.

Noi acum am asistăm la un tratament haotic în cazul pacienților care se tratează acasă, chiar dacă există un protocol pentru medicii de familie. În cazul spitalelor cum funcționează protocol clinic după care trebuie să vă conduceți?

În interiorul spitalului protocolul funcționează în 95 la sută dintre cazuri, pentru că este un document de referință, or, atunci când îl neglijezi trebuie să ai niște argumente solide și niște explicații de ce ai decis să mergi pe altă cale. Problema tratamentului la domiciliu are mai multe rădăcini. Pe internet găsești 1001 de rețete cum trebuie să te tratezi de Covid și ce trebuie să ai acasă. Și e mare presiune pe medicii de familie, „obligatoriu trebui să îmi dai un antibiotic sau un antiviral, pentru că a ajutat vecinului”. Din păcate unii colegi cedează și acceptă această insistență, uneori, nu chiar sănătoasă pacienților.

Din câte înțeleg acum situația este foarte delicată, în secțiile ATI. Ni se spune că nu mai sunt locuri. E adevărat?

Într-adevăr sunt puține locuri și câteodată ești pus în situația să aștepți să decedeze un pacient, ca să-l poți lua pe altul. Din păcate aceste lucruri se întâmplă.

Deci, se întâmplă aici în Republica Moldova să aștepți un pacient să moară, ca să poți lua pe altul...

Se întâmplă, dar absurditatea este că nimeni niciodată nu va putea demonstra acest lucru, pentru că managerii sunt așa cum sunt și oricând vor spune că avem locuri în spital. Îmi aduc aminte la începutul pandemiei, când noi aveam doar 6 locuri la ATI pentru pacienții cu Covid, a fost o zi în care trebuia să transferăm un pacient, pentru că nu mai aveam locuri. Toate instituțiile refuzau să-l ia, spunând că nu au locuri, că este supraaglomerat, ca seara să iasă la TV unul dintre conducătorii unui secției de terapie intensivă republicană și să spună, „la mine niciodată nu a fost situația când toate locurile să fie ocupate. Oricând suntem gata să luăm pacienți. Nimeni nu ne solicită”.

Domnule Chesov, autoritățile ne spun acum că nu este suficient să ai doar paturi și medici, trebuie să ai și echipamente medicale. Cum sunteți dotați, în general? Aveți suficiente ventilatoare, aparate de oxigenare. Oxigen, în general, aveți?

Marea majoritatea a spitalelor din Republica Moldova au fost construite încă în anii sovietici, în acea perioadă sistemul centralizat de oxigen nu se instala. Ori în cel mai bun caz se dota blocul de operație, secția de ATI. Așa erau cerințele la acea vreme față de serviciile medicale.

Între timp cerințele au evoluat și o bună parte din spitale s-au pomenit în situația că  nu dispun de oxigen într-o secție de terapie sau chirurgie, chiar dacă ar fi fost nevoie. Și calea prin care se încearcă acum de a umple acest gol de a aduce acest oxigen centralizat este utilizarea concentratoarelor de oxigen mobile. Este o soluție, pentru că îi oferi pacientului oxigen, dar este o soluție pe termen scurt, nu și pe termen lung, pentru că numărul de pacienți care au nevoie de oxigen crește.

Concentratoarele, chiar și cele mai performante, sunt un pic zgomotoase și fac un pic de gălăgie. Este o problemă pe care managerii de spitale încearcă să o rezolve. Însă dacă vorbim în general, toate spitalele ar trebui să fie incluse într-un program național care să ofere surse de oxigen pe termen lung tuturor instituțiilor medicale. Fie este vorba de oxigen lichefiat, fie e vorba de concentratoare de capacități mari. Spitalele au nevoie și nu poți ani în șir să te bazezi pe aceste concentratoare mobile, care sunt și zgomotoase. Este nevoie de un proiect investițional la nivel de țară ca spitalele să fie înzestrate cu aceste sisteme centralizate de livrare a gazelor medicale și aceste gaze medicale să nu ajungă doar la blocul de terapie intensivă sau la cel de operații, dar să ajungă în fiecare salon unde este un pacient care are nevoie de oxigen. Și un pacient, până la Covid, tot avea nevoie de oxigen.

Acum el este în general. Se întâmplă să aveți insuficiență de oxigen pentru pacienți?

Oxigen există, problema este că dacă ai undeva un concentrator mare sau un rezervor cu oxigen lichid, ai nevoie și de rețea care să livreze oxigenul până la pacient. Spitalele noastre, în cea mai mare parte, nu au aceste rețele de livrare a oxigenului și atunci chiar dacă ai oxigen în cisternă îl poți livra doar în zonele unde există rețeaua.

Nu ai rețea, nu ai cum să aduci oxigen. Atunci ori nu îi dai nimic, ori îi propui un concentrator. Problema de aprovizionare cu oxigen în spitale există. De aceea, aici fără participarea statului, a ministerului, fără un program investițional care să creeze această infrastructură în spital, de stații de generare a oxigenului sau să asigure cisterne cu oxigen lichid și conducta care aduce oxigenul nemijlocit la patul pacientului, acea consolă care trebuie să fie în salon și la care trebuie conectată masca sau canula nazală, în mod individual cred că instituțiile medicale din țară nu vor fi capabile să facă acest lucru.

Vreți să spuneți că noi avem cisterne cu oxigen și nu îl putem folosi din lipsa acestei rețele?

Noi îl putem folosi, dar îl putem folosi într-un număr limitat de spații, de zone. La terapie intensivă, în sala de operație, poate unul, două, trei saloane, în spital. Nu avem în țară sisteme care să poată transporta aceste gaze medicale centralizat, așa încât ele să fie disponibile în întreg spitalul, nu doar în zone limitate.

În Moldova, toate spitalele au secții Covid. Este ok să fie așa?

E o întrebare delicată. Noi nu avem suficiente paturi într-un singur spital, ca să putem concentra toți pacienții cu Covid acolo. Și nici nu știu care ar fi efortul logistic ca să transporți din fiecare colț al țării într-o zonă X toți pacienții. Și apoi cum asiguri revenirea casă a acestor pacienți?

Probabil, am putea merge pe calea ca fiecare spital să aibă secții care să îngrijească de pacienții cu Covid. Aceste secții trebuie să fie însă bine gândite din punct de vedere al materialelor curate, al celor contaminate, să aibă aceleași echipamente de protecție, să aibă acces la oxigen, să aibă opțiuni de ventilație non-invazivă.

Secția Covid nu poate fi în acest moment una obișnuită. Ai nevoie să pregătești această secție, să o dotezi, și sigur ai nevoie de personal medical. Paturi în spital este foarte bine că sunt, dar dacă nu are cine să interacționeze cu acești pacienți, nu are cine să evalueze zilnic și să ajusteze tratamentul, în funcție de evoluția acestui pacient, nu poți numi asta spital. Nu poți numi această secție, secție Covid, pentru că, da, pacientul se internează cu Covid, dar adesea pe lângă Covid mai are și alte comorbidități și nu poți trata Covid-ul fără să iei în calcul și acele boli asociate, pe care le are.

Domnule Chesov, foarte mulți medici se infectează, din păcate. Autoritățile ne spun că de vină sunt lucrătorii medicali, nu se protejează, nu văd pacientul ca pe un potențial infectat cu Covid. Ce spun medicii? Care este problema? Parcă echipamente medicale sunt, parcă instrucțiuni s-au făcut, dar ceva nu merge. De ce avem atât de multe cadre infectate? Ultimele date statistice arată că deja 24% dintre medicii din Moldova și peste 20% dintre asistenții medicali deja s-au infecta. Este foarte mult...

Da. E foarte mult. Cred că ar fi mai multe explicații. Unele mai plăcute, altele mai puțin plăcute. Să ne amintim începutul pandemiei, când în unele țări din Vest au depistat că multe echipamente care proveneau din țara X nu erau de cea mai bună calitate. În țara noastră, nu știu dacă am auzit despre asta. Eventual, orice agent economic, care aduce echipamente individuale de protecție în țară, are toate actele în regulă.

Uneori, cred că noi avem echipamente de protecție nu de cea mai bună calitate. Nu știu pe câți dintre colegii noștri i-au instruit să utilizeze corect echipamentele și ar fi și aici un punct slab. Dacă unii au învățat cum să folosească echipamentele doar de pe internet, poate că nu fac până la capăt ceva corect. Una este să vezi și alta e să fii instruit, să fi supravegheat la capitolul cum utilizezi și cât utilizezi echipamentul de protecție.

Pe alocuri sunt și carențe la capitolul disponibilitatea acestor echipamente de protecție. Apoi, te poți contamina nu doar la serviciu. Acest Covid poate intra în casă cu soțul sau soția, copilul.

Ați spus că despre calitatea echipamentelor nu se prea vorbește. De ce lucrătorii medicali nu vorbesc despre asta?

La noi comunitatea medicală este foarte lucrativă, o comunitate profesionistă, dar care nu are timp să-și spună durerile și problemele în public. Comunitatea medicală, istoric, este obișnuită să îndure. Medicii spun: „Lasă că o îndurăm și pe asta. Mergem înainte și va fi mai bine”.

Da, dar este o situație de criză și este vorba de viața ta personală. Nu poți la nesfârșit să taci, când știi că viața ta este în pericol...

S-ar părea ca acea masă critică de oameni, care este de altă părere și are altă viziune și are de spus ceva, nu este atât de mare. Însă, în general, comunitatea medicală este gata să rabde orice.

Vreți să spuneți că nu există solidaritate între medici, în țară în momentul în care cineva vorbește deschis despre aceste probleme?

Solidaritate între medici există. Însă dacă vrei să spui că o mască sau un respirator este cu probleme, este foarte greu să demonstrezi acest lucru, chiar aproape imposibil. E atât de birocratică procedura să demonstrezi că un echipament este neconform, încât ar trebui să te ocupi toată ziua doar cu acest lucru.  Când ieși să aduci niște învinuiri, trebuie să ai argumente și dovezi, însă ele sunt greu de obținut. Și dacă ieși la tribună doar să vorbești, imediat te distruge adversarul.

Oamenii care merg să ajute pacienții cu Covid, oricum au un grad de altruism, un grad de autojertfire, de dăruire, ca să-l ajute pe cel care este în seama lui. Imaginați-vă că la ATI avem 8 pacienți care sunt ventilați continuu, care sunt pe preparate, care se dozează. Nu mi-aș putea imagina ca într-o zi să auzim că medicii nu mai intră acolo, pentru că nu au echipamente nu știu de care.

Domnule Chesov, o ultimă întrebare. Cum vă descurcați cu emoțiile în această perioadă? Au nevoie medicii de asistență psihologică?

Cred că da. Dacă la începutul perioadei pandemice, personalul medical se simțea cumva rușinat sau îi era frică să spună care are nevoie de ajutor psihologic, acum oamenii spun deschis că au nevoie de asistență psihologică. În sensul acesta, poate psihologii ar vrea să vină voluntar și să ajute lucrătorii medicali să treacă peste aceste vremuri grele.

Domnule Chesov, vă mulțumim pentru acest interviu!