Doamna Adeola, astăzi marcăm Ziua Mondială de prevenire a suicidului, o realitate a vremurilor noastre. Spuneți-ne, vă rog, care ar fi portretul, dacă el există, al unui om care vrea să-și pună capăt zilelor? Dă el niște semne sau nu întotdeauna?

Întrebarea Dvs este foarte bună, pentru că situația este foarte diferită. De cele mai multe ori, persoanele care decid să-și termine viața prin suicid, nu fac din asta un spectacol. Nu vorbesc despre asta foarte evident, nu au comportamente suicidale foarte evidente și doar cei apropiați pot să observe anumite schimbări. De obicei, persoanele care recurg la suicid suferă de depresie, trec sau au trecut prin evenimente traumatizante, dureroase în viața lor. Se simt singuri, cred că nu există nicio speranță, că toate lucrurile sunt în zadar. Și atunci dacă noi suntem apropiați de acești oameni și îi cunoaștem putem să auzim de la ei fraze de genul – poate dacă nu aș fi, tuturor le-ar fi mai bine, sau – dacă aș muri, suferința ar înceta.

Sunt niște semne pe care noi putem să le vedem, dacă vrem. Persoanele se autoizolează, comunică mai puțin, sunt mai puțin în contact cu mediul social, cu cercul lor social. Pot avea simptome care sunt specifice depresiei, o hipersomnie- dorm foarte mult sau invers, nu pot dormi deloc. Există o tristețe, o greutate pe care ei o poartă cu sine.

Ce spun studiile, ce se întâmplă în mintea unui om care decide că asta e soluția pentru el?

O persoană care decide să comită un suicid, de obicei, este o persoană care are sentimentul acut de lipsă de fericire  și lipsă de speranță. El nu mai primește plăcere din nimic în viața asta. El nu mai vede nicio soluție, nicio oportunitate ca lucrurile să devină altfel. Atunci când omul ajunge în starea aceasta, el nu vede altă soluție decât să încheie această suferință prin comiterea suicidului.

În general, cine ia această decizie dramatică – mintea ori sufletul?

Totuși, totul este legat de creierul nostru și toate procesele care se întâmplă în el, inclusiv emoțiile noastre sunt legate de ceea ce se întâmplă în creier. Mintea ia decizia, care este bazată pe suferința emoțională, pe acea durere sufletească.

Auzim des oamenii zicând că suicidul poate fi prevenit. Și explicația ar fi că unii oameni vorbesc despre asta practic deschis, doar ar trebui cineva să-i audă. Am văzut cazuri însă când chiar și cei care au vorbit nu au putut fi salvați. La ce semne, vorbe ar trebui să fim atenți și, în general, putem să-i salvăm pe oamenii care decid să-și pună capăt zilelor?

În momentul în care avem o persoană care măcar printr-o frază spune că, pentru ea să-și încheie socotelile cu viața prin comiterea suicidului, este o soluție, atunci noi trebuie să devenim persoană de suport. Omul dacă a spus asta, înseamnă că el ar putea să se deschidă și să vorbească cu noi. Atunci ceea ce noi trebuie să facem este să-l ascultăm. Să nu venim cu soluții, să îi dăm sfaturi ce să facă, să nu îi spunem - nu vorbi prostii sau „da las că nu se mai întâmplă nimic strașnic în viața ta, că la alții și mai rău”. Chestia tradițională – „Ia-te în mâini, totul o să fie bine”.

Lucrurile acestea fac ca persoana să se simtă vinovată de starea pe care o are, că emoțiile lui nu sunt validate, că problema lui este minimalizată, neimportantă. Atunci noi întărim convingerea că suicidul este singura cale prin care el ar putea să pună capăt suferinței.

Dacă vorbim de categorii de vârstă, trebuie să fim foarte atenți. De exemplu, în ultima perioadă a întinerit foarte mult vârsta când sunt prezente tentativele de suicid sau chiar suicidul, care finalizează cu moartea. Studiile arată că, începând cu vârsta de 9 ani, deja sunt cazuri în care copiii au idei suicidale. Se gândesc la suicid.

Când vorbim de adulți, ei au deja niște comportamente formate și ei știu să poarte niște măști. Noi deseori auzim – „chiar săptămâna trecută am vorbim cu el, era vesel și glumea și peste o săptămână a comis un suicid”. De fapt, este un rol, pe care oamenii îl joacă, în momentul în care ei sunt într-o suferință emoțională extremă.

Am putea vorbi despre o depresie ascunsă?

Exact, și cel mai des oamenii care comit suicid nu neapărat suferă de depresie severă, pentru că atunci când există depresie severă omul nu are timp să facă nimic. Omul este absolut lipsit de energie și putere. Atunci când este o depresie de lungă durată, o depresie cronică, care este însoțită de unele evenimente, dificultăți în viață, atunci omul vrea să pună capăt acestei suferințe. Mai ales, dacă suferința este de lungă durată.

Dacă cineva din apropiații noștri ne-ar spune că se simt extrem de singuri, că nu mai văd nici un rost de a trăi, cum ar trebui să reacționăm noi? Cum am putea să-i ajutăm?

Când vorbim de copii și adolescenți trebuie să fim atenți ce ne spun copiii. Cel mai des ei spun că au dificultăți și poate au dificultăți la școală cu profesorii și colegii, este prezent bullyingul. De la adulți copilul aude – „Da ce probleme poți să ai tu, noi îți oferim casă, masă, nu trăiești în stradă”. Sunt foarte multe lucruri, pe care le spunem, ca să ne convingem că copilul nostru este bine. Însă problemele, pe care le au copii în viziunea lor și în percepția lor sunt enorme. Dacă noi nu ne implicăm și nu oferim suport, atunci când copilul are aceste probleme, atunci el crede că singura soluție pentru el este să se sinucidă.

Când vorbim de adulți, care merg spre decizia de suicid, ei se izolează mai mult, consumă alcool, nu vor să comunice. Sunt foarte multe semne. În momentul în care noi vedem că ceva se întâmplă atunci trebuie să devenim persoană de suport.

Din experiența Dvs, ce, totuși, împinge omul la suicid? Anxietatea, burnout –ul, depresia?

Cauzele sunt multiple, începând cu diverse probleme de sănătate mintală. Aici începe complicația severă a depresiei, arderii emoționale, tulburări de tip borderline, tulburări bipolare sau schizofrenia. Dependențele fac parte și ele printre cauze. De exemplu sunt persoane dependente de alcool sau de alte substanțe o vreme îndelungată. Ele sunt în grupul de risc ca să comită un suicid.

În afară de aceasta, persoanele care au boli cronice cu suferință cronică fizică, cu durere cronică. Persoanele care primesc un tratament de lungă durată, cei care au un diagnostic de boală terminală, cum ar fi cancerul. Persoanele în viața cărora se întâmplă un eveniment extrem de traumatizant și aici este pierderea unui om drag, violul, abuzul sexual, abuzul fizic. Persoanele care trăiesc în violență domestică sunt persoane din grupul de risc.

Unde, în Moldova, ar putea apela oamenii care vor să vorbească despre ceea ce îi apasă, dar și apropiații celor care s-au sinucis, pentru că, de multe ori, după astfel de evenimente ei tot au nevoie de consiliere...

În Moldova există 40 de centre comunitare de sănătate mintală. Ele există la nivel de medicină primară, de policlinici, de medicii de familie la care mergem. Acolo, în cadrul echipelor există psihologi și psihoterapeuți, care pot oferi suport profesional în cazul în care persoana are idei suicidale sau a avut, sau sunt apropiații unei persoane care a comis suicid. Aceste centre comunitare de sănătate mintală sunt în toate raioanele.

De exemplu, în Chișinău avem 5. Ele există în fiecare raion. Serviciile sunt în baza poliței de asigurare. Persoana nu trebuie să plătească pentru asta. Sunt niște resurse despre care oamenii trebuie să știe și la care să poată să apeleze. Dacă nu știe unde se află, el poate întreba medicul de familie, acolo sunt echipele multidisciplinare, care împreună se implică să acorde suport din punct de vedere profesional.

Doamna Adeola, suicidul poate rămâne o traumă a familiei, care poate perpetua în alte probleme psihologice?

Da. Studiile arată că în momentul în care o persoană se sinucide asta afectează alte 350 de persoane, într-o măsură sau alta. În momentul în care vorbim de persoane publice, numărul acestora se dublează. Pentru oamenii apropiați, faptul că una dintre persoanele dragi a pus capăt vieții prin suicid, este o traumă. Fiecare traumă pe care nu se intervine, care nu este tratată, devine o problemă de sănătate mintală, care se numește stres post-traumatic. Astfel, persoana are consecințe care îi afectează calitatea vieții. Sentimentul de vinovăție, depresia, frica că asta se poate întâmpla și cu altcineva, tulburări de somn, vise urâte, amintiri urâte.

În ce măsură pandemia a intensificat tentativele de suicid sau gândurile de suicid, inclusiv în Republica Moldova?

Pandemia a intensificat apariția și dezvoltarea mai multor probleme de sănătate mintală. A crescut anxietatea, depresiile de orice severitate, dependențele, pentru că oamenii au stat foarte mult acasă. Lipsa de informație „cum va fi mai bine”, a dus la faptul că foarte multe persoane, chiar dacă nu sufereau anterior au început să sufere de diverse probleme de sănătate mintală.

Oamenii au petrecut foarte mult timp cu sine și au avut posibilitatea să își reevalueze viața, să se gândească la anumite lucruri. Asta a dus foarte mult la riscul ca persoanele să aibă tentative de suicid, nu neapărat că a crescut numărul cazurilor de suicid. Statisticile nu arată asta.

Când vorbim de suicid vorbim nu numai că persoana s-a sinucis, ci și de idealul de suicid, că persoana foarte des se gândește la moarte, la suicid, la faptul că aceasta este o soluție. În pandemie nu putem spune că au crezut cazurile de suicid, ci că a crescut riscul și numărul persoanelor care au idei suicidale.

Aveți niște statistici legate de suicid înainte de pandemie și în pandemie?

În 2016 am avut 546 de cazuri în cifre absolute și în 2020 – 486 de cazuri. Ca cifre ele nu au crescut, dar a crescut riscul. A crescut numărul persoanelor care comunică despre ideea de suicid sau au încercat să se sinucidă.

Specialiștii din întreaga lume avertizează că, în urma pandemiei, va crește numărul oamenilor cu afecțiuni psihice. Ce măsuri ar trebui luate de autorități de pe acum ca să evităm creșterea numărului de oameni cu astfel de idei sau chiar cu idei împlinite?

Trebuie să începem de la noi și trebuie să începem prin normalizarea faptului că nu este o rușine să fii trist sau depresiv, că, de fapt, este vorba despre o problemă de sănătate mintală și că trebuie să te adresezi după ajutor specialiștilor din domeniu de sănătate mintală. Să nu egalăm asta cu „nebun de legat”, dacă te adresezi la psiholog sau psihiatru. Problemele de sănătate mintală au fost dintotdeauna, doar că despre ele nu s-a vorbit și stigma aceasta care există că cei care au nevoie de ajutor de la specialiști sunt nebuni, este un impediment enorm ca oamenii să se adreseze după ajutor. Ceea ce deja s-a făcut la nivel de stat, este că serviciile de sănătate mintală sunt disponibile în comunitatea unde noi trăim. Tu mergi la centrul medicilor de familie și acolo este disponibil acest serviciu. În afară de aceasta, noi trebuie să-i încurajăm pe cei din jurul nostru să se adreseze după ajutor, să nu-i rușinăm sau să le spunem să se ia în mâini.

Trebuie să învățăm copiii că emoțiile pe care le trăiesc sunt normale, că nu este rușine să te simți deprimat, obosit emoțional, să fii trist sau furios. Să ajutăm copii să vină la noi să vorbească și să ne spună cum se simt, când le este trist sau le este frică, să promovăm experiențele pozitive, să nu promovăm ideea că psihiatrul „o să-ți dea niște pastile care te vor face o legumă sau te va închide în spital”.

Ce alte probleme de ordin emoțional a scos la iveală pandemia?

Vorbim în primul rând de tulburările de anxietate. Dacă înainte aveam puțini oameni care se adresau la specialiștii din sănătatea mintală cu aceste tulburări, în pandemie numărul acestora a crescut. De asemenea, depresia, pentru că s-au întâmplat niște lucruri, cineva a rămas fără serviciu, cineva în familie a decedat în urma virusului și atunci oamenii au început să se adreseze și cu probleme de depresie. S-a întețit și stresul post-traumatic, pentru că ceea ce se întâmplă este o traumă și oamenii o percep foarte diferit. Pentru copiii care a fost infectați și au contactat cu părinții care sunt în vârstă și care au diverse probleme de sănătate și au decedat, este clar că ei o să aibă sentimentul acut de vinovăție, pentru faptul că au adus virusul în casă. Aici la persoană este prezentă și depresia, și stresul post-traumatic, și este nevoie de intervenția specialiștilor de sănătate mintală.

Doamna Adeola, în Moldova avem o strategie națională funcțională în sănătate mintală?

Da. Anul acesta este anul final de implementare a Programului național de sănătate mintală și în acest moment are loc evaluarea acestui program ca să poată fi elaborat un program nou pe patru ani în care să fie introduse acele priorități care sunt la moment și continuate lucrurile începute.

Doama Adeola într-o lume „pe repede înainte”, cum am putea să rămânem integri emoțional? Ce sfaturi ne-ați da?

În primul rând să fim în contact cu emoțiile pe care le simțim. Să înțelegem că tot ce simțim noi este normal, să nu negăm niște emoții, să acceptăm că ele există în viața noastră, să vorbim despre ele cu cei în care avem încredere. Să acceptăm că să mergi la psiholog nu este o rușine, ci este un lucru necesar.

Eu am lucrat foarte mult cu persoane din UE și din SUA, vorbesc aici de persoane care se adresează după ajutor, nu de profesioniști. Acolo lucrurile sunt cu totul diferite, persoanele sunt bine educate în ceea ce ține sănătatea mintală. Oamenii știu că este bine să se adreseze după ajutor, știu să vorbească despre stările pe care le au. La noi foarte mult timp acest lucru a fost blamat. Nu trebuie să le spui altora despre ceea ce simți, pentru că oamenii se vor folosi de starea ta sau îți vor spune că nu ai dreptul să te simți așa cum te simți.

Dacă simțim că lucrurile nu sunt în ordine și că singuri nu facem față, atunci să ne adresăm după ajutor neapărat.

De asemenea, este primordial să menținem un echilibru în viață asupra efortului pe care îl facem: muncă, timpul pentru noi, relaxare, să avem suficiente ore de somn, să ne alimentăm corect, să facem sport și nu de performanță, dar măcar o plimbare, să fim în contact cu cercul nostru social.

Doamna Adeola, vă mulțumesc pentru acest interviu.