Există tehnici de comunicare speciale cum și în ce condiții trebuie un medic să le spună familiilor că au pierdut omul drag. Cert e că nu oricine poate face acest lucru, chiar dacă are tehnica învățată. De aceea, mai ales în secțiile de terapie intensivă există un coleg sau o colegă doctor, care are misiunea să anunțe despre moarte.

Spitalul Clinic Republican „Timofei Moșneaga” are delegată o astfel de persoană în fiecare secție de terapie intensivă cu profil Covid-19. Am reușit să o provocăm la o discuție despre anunțarea morții pe Olga Usatîi, șefa Secției Terapie Intensivă COVID nr.4. Ea este persoana care trebuie să dea acel apel telefonic și să le dea rudelor vestea tristă.

Nici după atâția ani în care a tot vorbit cu rude îndurerate; și nici în acești doi ani de pandemie în care e nevoită să fac anunțul mult mai des decât era obișnuită, nu a găsit formula potrivită pentru o astfel de știre. E cel mai trist lucru, pe care îl poate face un om, chiar dacă în acele momente înțelege că trebuie să vorbească specialistul din ea. Este cel mai complicat moment din toată activitatea, oricum ai schimba cuvintele, spune Olga.

„Ne pare rău. Ruda Dvs a decedat”

Cu o bucată de hârtie în mână, pe care e scris un număr de telefon, Olga stă nemișcată câteva clipe, privind cu insistență fiecare cifră. Inspiră adânc, scoate un telefon mobil din buzunar, îi pornește ecranul, dar degetele rămân blocate, astfel încât apăsatul pe butoane seamănă cu cea mai grea sarcină din viață.

Câțiva colegi de-ai ei trec pe lângă ea, o privesc în tăcere, compătimitor, dar nu-i vorbesc. Ei știu ce trebuie să facă Olga. Motolind foița, într-un final, formează numărul, iar în gând se roagă să nu răspundă nimeni, deși mintea înțelege că este important să i răspundă.

În tot vacarmul de sunete din Terapia Intensivă, Olga își aude bătăile inimii și, când la celălalt capăt de fir cineva răspunde, știe că trebuie să-și adune tot curajul și să vorbească.

- Vă sun din secția Terapie Intensivă COVID nr. 4. Trebuie să vă spun o veste proastă. Cu părere de rău fiul Dvs a decedat.

Nu se salută niciodată atunci când face acest anunț. Buzele ei nu pot pronunța acea îmbinare din două cuvinte: „bună ziua”. Nu poate, pentru că e cinic să-i urezi cuiva bună ziua, ca imediat după să-i dai cea mai tristă și amară veste și să-i transformi ziua în cea mai neagră de până acum.

„Personalul medical nu este o mașinărie. Noi tot avem suflet, inimă, emoții. Fiecare deces ne afectează”

Olga Usatîi: „Când fac acest anunț am aceleași emoții pe care le-am avut încă la primul astfel de apel din viața mea. Chiar și după atâția ani, înainte de a forma numărul rudei, îmi umplu plămânii cu aer și îmi adun în pumn toate emoțiile. Înainte de a suna îmi iau câteva minute de gândire. Mă gândesc la mesajul pe care trebuie să-l transmit și cum să formulez propoziția”.

În calitate de șef de secție, în fiecare zi ține legătura cu rudele pacienților. Îi anunță despre evoluția bolii, despre starea pacientului sau despre progresarea complicațiilor sau insuficienței respiratorii. Unul dintre mesajele greu acceptate de rude și care le stârnește accese de plâns este:

„La ruda Dvs a progresat insuficiența respiratorie și am fost nevoiți să o intubăm”.

Și cei de la capătul firului știu că șansele de supraviețuire ale unui pacient intubat sunt, din acest moment, mai mici. Vestea despre faptul că analizele care răspund de funcția rinichilor sau a ficatului arată prost sunt la fel de neplăcute pentru rude, la fel ca și cele despre insuficiența poliorganică (oprirea activității unui organ).

Deși există reguli de comunicare a mesajelor despre decese, nu există cuvinte standard, pe care medicul ar trebui să le rostească de fiecare dată când anunță rudele despre deces. Fiecare ce și cum să spună, în funcție de situație, dar, spune Olga Usatîi e nevoie de mult calm și acuratețe. Contează și cuvintele, și tonalitatea vocii, pentru că oricât de mult te-ai strădui să formulezi un enunț corect, oricum va produce un șoc.

„Deși vorbesc cu ruda în fiecare zi, momentul când trebuie să declar decesul este ceva de nedescris. Este foarte dureros. Mă consum. După decesul pacientului rudele sunt anunțate cât mai repede, în următoarele câteva ore. Uneori sun chiar din zona roșie, alteori din afara secției sau chiar de acasă. Evident, când sunt acasă, sunt nevoită să mă ascund, ca să nu mă audă copiii, pentru că… asta-i așa…o amprentă puternică. Când din secție mi se raportează că avem un deces, trebuie să sun rudele, indiferent unde mă aflu”, povestește Olga.

E complicat să-i spui unui părinte că i-a murit copilul

Sanatateinfo.md: În ce moment al mesajului Dvs persoana de la capătul firului își dă seama de ce anume sunați și ce veste aveți?

Olga Usatîi: „Din păcate pierdem oameni care sunt importanți pentru societate, pierdem mame care ar putea să nască copii sănătoși, pierdem oameni tineri care ar putea avea toată viața înainte, dar totul se sfârșește într-o secție de spital. Nimeni nu este pregătit pentru așa ceva. Nimeni nu vrea să primească o asemenea veste, mai ales despre cineva foarte apropiat. Unii își dau seama imediat ce încep discuția. Doar încep să spun: „cu părere de rău…” și ei deja înțeleg. Deja știu. Încep să plângă. Unii găsesc puteri să mă asculte până la sfârșit și le spun că…am făcut tot posibilul, că am luptat cu toată echipa pentru viața lui, dar nu am reușit să combatem efectele virusului. Facem tot posibilul din punct de vedere medical. Și omenește tot. Este greu pentru cei de la capătul firului, dar și mie, de partea asta de fir, îmi este foarte greu. În luna martie a fost un val agresiv de decese și acum iarăși, numărul de decese crește cu fiecare zi. Îmi pare rău pentru oameni”.

Olga spune că cel mai greu suportă pierderea lăuzelor, a femeilor care abia au născut. Uneori este peste puterile ei să sune o mamă care tocmai a devenit bunică și să o anunțe că fiica ei, care a născut recent nu mai este, că a decedat. Se gândește la acea femeie, și-o imaginează stând cu nepotul în brațe, deplângându-și fiica.

Olga Usatîi: „Bebelușul rămâne în grija tatălui, rămas văduv, și a bunicilor. Îmi este extrem de greu să le dau această noutate. Chiar și acum, îmi este greu să vă povestesc. Sunt niște momente de o sensibilitate aparte, cu o încărcătură mare de tristețe. Mi-e greu când îi aud cum plâng la celălalt capăt de fir. Chiar dacă închid telefonul, merg după aceasta la pacienți, lupt împreună cu echipa pentru o următoare viață, dar în urechi, în cap, încă îmi vuiește acea exclamație de durere a mamei cu care am vorbit. Greu de descris”.

Moartea unui pacient trebuie anunțată cu multă empatie, ne explică Olga, pentru că cei de acasă și-au pus toate speranțele în medici și au toată convingerea că, odată ajunsă într-o instituție medicală, ruda lor va fi salvată. În tot acest timp când pacientul este internat în spital, rudele lui speră. Speră și așteaptă să primească o noutate bună. Și nimeni nu este pregătit să audă cea mai îngrozitoare veste. Despre moarte. Olga spune că la facultate au avut un curs de, „Etica și deontologia medicală”, unde li s-a explicat că e bine să se detașeze emoțional și să nu treacă prin ei fiecare deces, dar:

Olga Usatîi: „Vrem noi sau nu vrem, dar fiecare pacient primește câte o părticică din sufletul și emoțiile noastre. Fiecare persoană cu care discut trece printr-un șir de emoții, iar emoțiile unui tată, a unei mame sau a fratelui sunt extrem de mari și mi le transmit și mie. Le simt cu toată ființa mea. Suntem medici, nu roboți. Trecem și noi printr-un șir de emoții”.

Pacienții internați în Terapie Intensivă sunt în stare extrem de gravă și șansele de supraviețuire uneori pot fi minime. Pe toată perioada internării Olga discută cu rudele și încearcă să le câștige încrederea, le spune că echipa chiar face tot posibilul și că, atât medicii, cât și rudele bolnavului au un scop comun, ca pacientul să meargă acasă la cei dragi. Sănătos.

Olga Usatîi: „Avem internată acum o lăuză care, pe fondal de sarcină a dat complicații mari. Era absolut sănătoasă, fără comorbidități, dar care s-a infectat cu COVID. A fost transferată la noi fiind deja intubată, în stare extrem de gravă, critică. Este nevaccinată, iar nașterea a fost o urgență. I s-a făcut operație cezariană ca să fie salvat copilul. Vorbesc cu mama ei în fiecare zi și este distrusă. Pentru ca să nu apară și complicații la sâni, se ia în considerație și lactația la lăuze, așa că li se suprimă (oprește) laptele. Întotdeauna credem în șanse, altfel nici nu am lucra. Mizăm pe orice, pe rezervele ei că este tânără, pe Dumnezeu, pe tot ce putem noi să facem pentru ea. Mi-e tare frică de gândul că am putea să o pierdem.”

Olga Usatîi: „Mai avem internat un bărbat de 33 de ani, nevaccinat, fără comorbidități, care, din păcate, a venit într-o stare …extrem de gravă. L-am intubat. Când l-am anunțat pe tatăl lui că fiul lui este internat în Terapie Intensivă și că decizia medicilor a fost de a-l intuba de urgență, sărmanul…a scos niște sunete… A urlat de durere. Țipătul acela al lui a trecut ca un cuțit prin mine. Mă temeam să nu aibă un atac de cord și să decedeze, atât de distrus a fost în acel moment. Fiecare caz este dureros și are o istorioară a sa tristă. Și noi purtăm toată această tristețe cu noi”.

Pacienții din Terapie Intensivă sunt 24/24 ore sub monitorizare permanentă. Nu există nicio clipă în care ei să nu fie sub atenția cuiva dintre medici sau asistenți. Dacă măsurile de resuscitare nu au efect, se constată decesul. În fiecare secție este ceas de perete și se fixează ora exactă a decesului. De asemenea, pe electrocardiogramă este fixată ora când a încetat să mai bată inima. Pacientul este lăsat în secție, iar peste două ore sunt reevaluate semnele morții ireversibile. Corpul este acoperit și, după aceste două ore, este deconectat de la toate aparatele și dus în secția Morfopatologie.

Apoi Olga ia o foiță albă, pe care e scris un număr de telefon, se izolează de colegii ei, inspiră adânc și formează un alt număr de telefon.