În luna mai a avut și un accident cerebral vascular, iar acum se afla la hospice-ul „Carolina de Nord” din satul Zubrești. „Chiar de când a venit la noi protesta și spunea că vrea acasă, acum parcă s-a mai obișnuit” ne explică asistenta medicală Lidia Butucea, care se apropie de patul femeii bolnave.

- Dna Ana, de ce vreți acasă? Ce nu vă place la noi?

- Vreau acasă... Vreau acasă...

Cu o voce slăbită și tânguitoare femeia repeta întruna aceleași două cuvinte. Că vrea acasă.  

Hospice-ul „Carolina de Nord” a fost construit pe ruinele vechiului spital din sat, acum 25 de ani. Banii pentru construcția centrului și pentru instruirea personalului au venit din statul american Carolina de Nord, De aici și numele.

La hospice muncesc cinci surori medicale, cinci infirmiere, două bucătărese, doi paznici, contabila, un medic și medicul șef. Aveau și un psiholog, dar l-au pierdut anul acesta. A fost răpus de complicațiile Covid-19. Eleonora Suruceanu este singurul medic din cadrul hospice-ului și spune că le va fi greu să găsească un astfel de specialist, psiholog la hospice. „Acum noi suntem psihologi”, a explicat doctorița.

Înainte de deschiderea centrului, povestește medicul, toți angajații au urmat un curs de instruire de două săptămâni. Au trecut mulți ani de atunci și, spune Eleonora Suruceanu, ar trebui să meargă și la alte cursuri de perfecționare, dar pentru aceasta este nevoie de bani.

„Avantajul este că asistentele medicale de la noi lucrează și la Centrul de Sănătate, așa că oricum merg la cursuri de perfecționare, unde învață și despre îngrijirea paliativă”. 

Eleonora Suruceanu: Inițial nu voiam nici eu să lucrez la hospice, dar după mai multe lecții m-am convins singură pe mine că pot fi cuiva de ajutor. Asistentele au studii medicale și erau pregătite, dar cu infirmierele a fost mai complicat, pentru că ele nu știau că vor fi chiar atât de mulți pacienți în stare gravă. Pentru a activa în cadrul hospice-ului trebuie să fii pregătit inclusiv psihologic, trebuie să vrei să lucrezi cu astfel de pacienți. Uneori este adus câte unul într-o stare delăsată, cu unghii mari, păr încâlcit și un strat de murdărie pe fiecare milimetru de piele. Infirmierele îi spală, îi îngrijesc și îi aduc la o condiție normală. 

Sanatateinfo.md: De ce are nevoie un bolnav ajuns aici?

Eleonora Suruceanu: La hospice trebuie să aibă condiții ca acasă. Se recomandă să aibă obiecte de acasă: o pernă, o cuvertură, ceva care să îi țină legați de atmosfera de acasă. Ei veneau de acasă cu haine de diferită calitate și noi le spălam pe toate într-o mașină de spălat mare. Se întâmpla să mai apară probleme și chiar am avut câteva neplăceri cu pacienții care ne ziceau să le plătim hainele care s-au deteriorat. Atunci am decis să aducem pijamale și să le oferim pacienților pe durata șederii lor la noi. Hainele lor sunt păstrate și le primesc la externare, iar cât sunt la noi poartă hainele de la hospice, care sunt de aceeași culoare și calitate. Femeile nu prea vor să îmbrace pantalonii și pijamaua, așa că rămân în halatele lor de acasă. Trebuie să le intrăm în voie la toți. 

Doamna Lidia are ciroză și a fost adusă în stare extrem de gravă, în comă, pe targă. „A fost adusă să moară”, îmi șoptește cineva din asistente.

Eleonora Suruceanu: Nici nu ne-am gândit că va scăpa și iată astăzi ea va merge acasă. I-am făcut injecții, cu toate că americanii nu ne dau voie să facem. Nu pot să mă uit la omul acela cum suferă și să nu-i fac nimic, ea nu are nevoie de opioide, ci de diuretice, de vitamine și eu le combin și i le fac. După cum vedeți s-a reabilitat și se simte mai bine. Fiica i-a făcut chiar și slujba Sfântului Maslu. Se spune că după această slujbă bolnavul ori moare, ori învie. Femeia aceasta chiar a înviat. A fost preotul la ea, l-am echipat corespunzător și i-am permis să intre. Anul acesta la noi la hospice s-au făcut două astfel de slujbe. 

Eudochia Dumitru are 38 de ani și lucrează la hospice de opt ani. Ea este cea care o pregătește de externare pe pacienta cu ciroză. Îi îmbracă cracii pantalonilor până la genunchi o întoarce cu greu pe o parte și o încalță în niște șlapi mari, butucănoși.

- Așa, Doamna Lidia, acum apucă-te strâns de gâtul meu și hai să ne ridicăm.

Cu un mare efort, în final o ridică pe șezut. Îi acoperă pieptul dezgolit și pune grămadă, în spatele ei, perna și plapuma pentru a o fixa pe femeie în acea poziție. O întreabă dacă nu o amețește capul și abia apoi începe să o îmbrace mai departe.

- Hai bagă o mânuță și apoi cealaltă mânuță. Doamna Lidia, adu-ți aminte cum făceai când erai la grădiniță. Așa, acum băgăm căpșorul.

O îmbracă apoi într-o vestă groasă, îi pune pe cap o broboadă și o leagă sub barbă, apoi aduce lângă patul ei un cărucior.

- Hai, cu ajutorul Dvs și al nostru să încercăm să ne ridicăm și apoi să ne așezăm în scăunel.

Lucru deloc ușor, femeia bolnavă cântărește aproximativ 100 de kilograme. Cu mare greu, în trei, o urcă și o așază în cărucior. Trece pe lângă pacienta care cu câteva minute în urmă plângea că vrea acasă și apoi o scoate afară, unde o așteaptă rudele venite să o ia acasă cu mașina.

Mutarea ei din cărucior în mașină este la fel de dificilă, fiind nevoie de patru persoane: unul trăgea de ea în interiorul mașinii și ceilalți trei încercau să o așeze pe bancheta din spate. Într-un final mașina pleacă, iar Eudochia rămâne pe loc, respirând greu după atâta efort. Într-un final înșfacă mânerele căruciorului și îl împinge în interior. Îl lasă într-un ungher și merge la patul în care, timp de o lună, a stat pacienta cu ciroză. Începe să scoată albiturile și să le pună toate grămadă.

Eudochia Dumitru: Le spăl, le opăresc și le calc. Patul îl dezinfectez și îl pregătesc pentru următorul pacient. Lucrez la hospice deja de opt ani. Îmi place să lucrez aici, pentru că este aproape de casă. Totuși, să lucrezi cu astfel de pacienți trebuie să ai multă inimă, să reziști și să faci față chiar și tristeții. Mai glumim cu ei, mai vorbim și trece altfel timpul. Este trist să știu că nu pot să-i ajut în boala lor. Pe mulți dintre ei nu-i mai ajută nimic, niciun fel de medicamente. Mă afectează și emoționează foarte tare când decedează vreun bolnav, că nu se știe cum va fi viața noastră și cum vom ajunge.  

Eleonora Suruceanu: Familia tot obosește acasă cu ei și în perioada cât îi aduc la noi, cei de acasă se odihnesc un pic. Inițial era prevăzut ca în fiecare cameră să stea câte doi pacienți, dar au fost plasați câte trei, pentru că le este mai interesant. Ei sunt dornici de comunicare, pentru că acasă stau singuri și nu vorbesc cu nimeni. Mulți sunt singuratici. Când vin sunt ursuzi, închiși în sine, iar aici devin un pic mai relaxați și chiar încep să zâmbească.

Sergiu(59 ani), Ion (55) și „ghea Petrea”, cum îi spun asistentele medicale, stau în același salon. Toți trei au trecut prin accident cerebral vascular.

„Bună ziua, băieței”, îi salută vesel asistentă medicală Lidia Butucea. „Ghea Petrea” se dovedește a fi cel mai vorbăreț, povestindu-ne fără pauze despre viața lui de până la hospice, dar și despre cât de gustoasă-i mâncarea de aici. După o pauză îl vedem că se întristează.

- Așa-i primit în țara asta, copiii se ridică și pleacă departe, iar părinții lor rămân singuri, fără ajutor.

I se înlăcrimează ochii și se emoționează vădit, așa că asistenta medicală se așază lângă el, pe o margine de pat, și îi spune încetișor: „nu plânge, ghea Petrea…”. 

- O fiică și un băiat sunt plecați în Italia, iar unul dintre băieți nici nu știu sigur unde este plecat: ori în Irlanda, ori în Islanda. Eu îmbrac ce dă Dumnezeu, dar ei au nevoie de casă, de masă. Am rămas singur. 

Sergiu și Ion discută despre cât costă aratul unui ar de pământ și își fac griji că toamna aceasta a fost puțină ploaie și că anul viitor nu va fi roada bogată. 

Ion: Acasă nu prea pot să lucrez, poate doar să mă duc până la găini, în rest soția mea face totul. Ea, sărmana, îmi aduce și de mâncare, și de îmbrăcat. Îi este greu. 

Deși hospice-ul este o instituţie autonomă de sănătate în care ar trebui să fie internați bolnavi în stadiul final al vieţii pentru atenuarea simptomelor bolii şi pentru un sprijin psihologic, spiritual şi social, la Zubrești sunt și câțiva pacienți care nu intră în această categorie. Eleonora Suruceanu explică și de ce.

„Dacă ar fi să primim doar din acei la pat, cu scutec, nu ar dori nimeni din infirmiere să lucreze aici, iar noi fără infirmiere nu facem nimic. Ele sunt mâna noastră dreaptă, ajutorul nostru. Ele îi schimbă, îi spală și îi hrănesc. Avem bolnavi care merg singuri, dar avem și dintre cei cu scutec. Sunt care nu pot mânca și infirmierele îi hrănesc. Până termină de-l hrănit pe următorul, primul deja se pornește și există riscul să se lovească. Avem pacienți cu cancer, insuficiență cardiacă, atac vascular cerebral, cu ciroză hepatică, polinevropatii. Pacienții cu polinevrapoții sunt foști alcoolici, care au consumat până nu mai puteau merge. Îi aduc la noi având mușchii atrofiați, cu răni adânci la picioare, până la os. În cazul nevropatiilor toxice sunt atacați nervii periferici și apar ulcere trofice care, ani de zile nu se închid. Ce-i drept, unii pacienți nici nu știu ce este și cu ce se ocupă un hospice. Mulți cred că aici este o secție de reabilitare. Nici unii medici de familie nu știu, pentru că scriu în îndreptarea pacientului „se trimite la hospice-ul Carolina de Nord pentru reabilitare”. Pacienții întreabă dacă noi facem și masaj. Evident că nu facem. Noi doar avem grijă de bolnavi, îi spălăm, îi întoarcem de pe o parte pe alta, prevenim escarele. Unii din ei nici nu au ce căuta aici. 

Sanatateinfo.md: De ce nu refuzați cazurile ușoare, care nu se încadrează în domeniul activității acestui hospice?

Eleonora Suruceanu: Ei, cum să refuz, dacă ruda vine și-mi arată tot istoricul bolii? Îi spun că putem să-l luăm, dar nu-i garantăm nimic. 

Sanatateinfo.md: Unii bolnavi sunt dependenți de ajutorul celor din jur și asta ar putea să-i incomodeze sau să-i jeneze. Cum reușiți să le oferiți îngrijiri respectuoase, pline de compasiune și care păstrează demnitatea umană?

Eleonora Suruceanu: Infirmierele noastre glumesc cu ei: „hai dă să spălăm floarea”, „ian, băițălu, dă să schimbăm...”. Și gata. Ele iau totul în glumă, iar ei zâmbesc. Ei nici nu mai sunt atât de jenați, nu am văzut pe nimeni să fie jenat în timp ce li se schimbă scutecul.

Ei vor baie în fiecare cameră. Sunt care vor băiți în fiecare zi, dar infirmierele îi spală atunci când le schimbă scutecul.  Cei care sunt în stare gravă sunt spălați chiar pe pat. Cel mai greu este să spălăm părul femeilor, pentru că au păr mare, dar punem ligheanul cu apă sub cap și, cu greu, dar le spălăm. 

Sanatateinfo.md: Pacienții de aici au un plan de tratament? 

Eleonora Suruceanu: Avem o listă de la compania de asigurări (n.r. Compania Națională de Asigurări Medicale), cu medicamentele pe care putem să le folosim și ne orientăm după ea. 

Sanatateinfo.md: Conform protocolului sau în funcție de necesitățile pacientului?

Eleonora Suruceanu: Conform protocolului, dar câteodată le mai scriem și câte ceva adăugător. Inițial trebuia să prescriem doar pastile, dar pacienții se revoltau, spuneau că ei și acasă pot să primească pastile. Rudele solicită să le fie administrate suplimentar careva medicamente, pe care ei le cumpără și ni le aduc. Nu-i pot refuza, când știu că ei vor binele pentru ruda lor. Uneori preparatele acelea nu-l mai salvează, dar rudele spun că vor să fie sigure că au făcut tot ce s-a putut.. 

Lidia Butucea este asistentă medicală și intră în tura de 24 de ore. Trece prin sala de tratamente, unde are două safeuri cu medicamente. Unul este obișnuit, fără încuietoare, pentru medicamentele. Celălalt însă este din metal și este cu încuietoare. „Aici păstrăm opioidele, dar le avem doar atunci când internăm pe cineva care are nevoie de aceste preparate”, explică ea. „Noi le dăm medicamente, le facem injecții pentru durere și le facem pansamente, pentru că avem bolnavi cu escare, catetere și stome”. 

Elena și-a rupt piciorul în luna august și a trecut printr-o operație chirurgicală complicată. „Mi-au pus o bucată de fier în picior. De când am venit aici am învățat să merg cu premergătorul și în costele, că eu nu puteam merge defel”, explică femeia.

Îmi povestește că are două nepoate, una de 15 ani și una de 11. „Cei de la primărie mi-au luat fetițele și le-au dus în satul Târnova, Dondușeni, dar nu știu unde. Au spus că vor sta acolo până mă fac eu bine și mă întorc acasă. Peste câteva zile trebuie să merg acasă, iar cei de la primărie nu vor să-mi aducă fetițele înapoi. Spun să le las acolo ca să termine anul școlar. Cum o să intru eu în casă, în costele, fără ele? Cine o să mă ajute? Eu dacă-s bătrână trebuie cineva să mă îngrijească, iar fetița de 15 ani poate să mă îngrijească. Cât am stat patru luni la pat, fetița de 11 ani, care-i mărunțică, ca de clasa întâia, îmi făcea pansament, îmi făcea mâncare. Si acum primăria nu vrea să-mi dea fetele înapoi”.

Femeia îmi povestește că fetițele au fost părăsite de mama lor pe când erau mici de tot și ea le-a crescut singură. „Ele nu-mi spun „bunica”, dar mă numesc mama. Cine o să-mi facă focul și o să se ducă la magazin să-mi cumpere pâine?” se întreabă, retoric, bătrâna.

Valentina este din Trușeni și venise în vizită la fiica ei, în Zubrești, când s-a îmbolnăvit. Așa a ajuns la hospice.

- Tare chinuită am mai fost în viața mea și nu vreau să mă chinui și la bătrânețe. Aștept să vină moartea să mă ia. Am patru copii, dar pe una dintre fiice a omorât-o soțul ei. Soțul meu tot a vrut să mă omoare, mi-a crăpat capul și când tata a vrut să mă ducă l-a spital, el i-a zis să mă lase acasă, să mă lase să mor. Chinuită și muncită am fost toată viața mea. Vreau să mor mai repede…

În salonul unde stau trei femei, o pereche de ciupici par total rupți din context: copilărești, din blană, cu urechi, imitând doi iepurași. Este ca și cum copilăria ar fi dat năvală peste bătrânețe și cu ochi mirați, iepurești, se uită la neputința celei care îi încalță. Degetele miniaturale, mâinile scheletice și un păr mai alb decât albul se vede de sub broboada care stă pe cap mai mult de formă, fără să fie legată sub bărbie.

Toate femeile de la hospice poartă broboade colorate, cu fir strălucit, legate sub bărbie. Lidia Butucea spune că niciuna dintre ele nu vrea să renunțe la broboadă. „Acesta-i simbolul femeii de la țară”, spune ea.

Sanatateinfo.md: De ce fel de pat este nevoie în hospice? Cum ar trebui să fie?

Eleonora Suruceanu: Noi avem paturi mobile. Asta ne oferă posibilitate să putem ridica picioarele pacientului sau să stea cu capul mai sus. când îi hrănim ridicăm jumătate de pat, astfel încât să stea pe șezut. 

Sanatateinfo.md: Care sunt cerințele minime de infrastructură și de dotare minima pentru fiecare pacient din fiecare salon?

Eleonora Suruceanu: Cel mai bine ar ca fiecare salon să aibă baie și veceu. La noi fiecare salon este dotat cu veceu, iar baia este separată, așa că infirmierele îi spală o dată în săptămână, vinerea sau sâmbăta. Chiar de la deschiderea hospice-ului ni s-au adus ventilatoare și lampă de masă care trebuiau să fie prezente pe noptiera fiecărui pacient. Ei răceau, tușeau în mijlocul verii, așa că am renunțat la ele. Dacă bolnavul este pe moarte, evident, la el va fi și o lumânare aprinsă, și lumina, și infirmierele stau lângă el. 

Salonul sau palata muribunzilor este o cameră pentru două persoane: pentru muribund și ruda acestuia. Acum este pustie.

Eleonora Suruceanu: La sfârșitul anului trecut mureau câte trei pe săptămână. Pacientul pe care l-am plasat aici a plecat azi acasă. Da, el așa a vrut. Este în stare gravă, a rămas doar o umbră din el, dar a vrut să plece. Știu că au renunțat la el și copiii, și familia, dar el a spus că se duce la un prieten, așa că l-am lăsat să plece. S-a întâmplat că „palata” muribunzilor era ocupată, pentru că aveam prea mulți pacienți pe moarte, așa că îl lăsam în salon alături de colegii de cameră, dar punem un fel de perete fals, pentru ca ceilalți să nu vadă ce se întâmplă. 

Sanatateinfo.md: După decesul unuia dintre bolnavi lucrați și cu familia, le oferiți suportul Dvs?

Eleonora Suruceanu: Ideal ar fi să fie așa. Am fost în Polonia la perfecționare și acolo se lucrează cu familiile și după decesul pacientului, dar... Să mă duc eu la praznicul de pomenire la trei zile?... Cum ar fi asta?... La noi este altă psihologie și câte o dată mai bine să-i dai pace omului. Majoritatea celor care își aduc rudele la noi sunt pregătiți de ce este mai rău și chiar la internare îi întreb ce așteptări au de la noi în cazul rudei lor imobilizate la pat care nu vorbește, nu se mișcă și are escare până la os. În astfel de cazuri chiar îi previn că ruda lor este într-o stare prea gravă și ar putea să moară. 

Sanatateinfo.md: Implicați și familia în planul de îngrijire? Îi învățați cum să-l întoarcă sau cum să îngrijească escarele?

Eleonora Suruceanu: Dacă este necesar, da, pentru că într-o lună de zile cât stau la noi, escarele nu  reușesc să se trateze. 

Sanatateinfo.md: Cum află oamenii despre acest hospice?

Eleonora Suruceanu: Avem publicitate cu site-ul nostru pe internet și oamenii așa ne găsesc. Comunicăm și cu medicii de familie de prin țară, dar se transmite vestea și din om în om, că cei care au fost la noi povestesc altora despre serviciile noastre. În 20 de ani de când activăm am avut pacienți din toate raioanele țării. La început mergeam pe acasă pe la ei și îi rugam să se interneze la noi, acum avem o listă lungă de așteptare. 

Un bolnav poate fi internat și tratat gratuit la hospice-ul de la Zubrești pentru o perioadă de o lună de zile, dar dacă vrea să rămână mai mult trebuie să achite aproape 11 mii de lei lunar.