Olga Guzun, director Centrul SOS Autism: „Screeningul pentru depistarea autismului în Moldova e formal. Nimeni dintre autorități nu se interesează de soarta acestor copii. Nici măcar medicii”

Sursa Foto: Arhivă personală// Olga Guzun

Silvia Rotaru

02 aprilie, 2021, 13:05

Vizualizări: 8123

Anual, în lume numărul copiilor care se nasc cu o formă de autism este în creștere cu 13 la sută. În Republica Moldova, în acest moment, oficial, sunt peste 600 de copii care suferă de diverse tulburări de spectru autist. În realitate cifra ar fi mult mai mare, susțin specialiștii în acest domeniu.

Stabilirea oficială a diagnosticului nu se face din mai multe considerente, deși există un protocol național pentru medicii de familie, care trebuie să facă screeningul acestei maladii la vârsta de 18 luni. Pe de o parte, unii părinți nu vor ca micuților să li se pună oficial pecetea de copil cu autism și astfel refuză un diagnostic oficial, pe de altă nici medicii de familie nu sunt interesați să facă screeningul maladiei, așa cum cere protocolul. Sănătate INFO a stat de vorbă cu Olga Guzun, director al Centrului SOS Autism despre problemele copiilor cu autism din Republica Moldova, despre depistarea timpurie a tulburării, despre atitudinea specialiștilor, care ar trebui să poarte responsabilitate și pentru această categorie de pacienți, dar nu o poartă, despre finanțarea terapiei pentru acești copii, precum și despre pandemia Covid și impactul ei asupra dezvoltării serviciilor.

Astăzi, în întreaga lume este marcată ziua internațională a conștientizării autismului.

Doamna Guzun, știu că există un protocol pentru medicii de familie –tulburări de spectru autist. Înseamnă acest lucru că micuții cu o tulburare de spectru autist sunt acum diagnosticați de medicul de familie? A crescut numărul acestora de când a intrat în vigoare acest protocol?

Nu știm. Știm că el a intrat în vigoare la sfârșitul anului 2019, dar nu pot să spun dacă sunt diagnosticați copiii de către medicii de familie. La noi vin mulți direct la centru și practic nu avem nicio legătură cu medicii de familie. Din păcate, și nouă ne este greu să ajungem la ei ca să le explicăm că trebuie să facă acest screening, când și cum să-l facă. Medicii sunt mai retrași și din cauza asta încercăm să ne descurcăm singuri, pentru că alternativă nu este. Nimeni nu se ocupă de acești copii. Noi trebuia să facem doar terapie și ei(n.r. medicii de familie) să stabilească diagnosticul și să-i direcționeze la noi. Eu nu știu dacă ei respectă acel protocol, dacă l-au văzut măcar, dacă li se aduce la cunoștință aceste lucruri.

Ministerul Sănătății își propunea încă în 2019 să deschidă mai multe centre de asistență pentru persoanele cu autism? Ce s-a reușit până acum? Au mai fost deschise centrele?

S-a reușit doar aprobarea regulamentului. Acum avem un regulament după care se poate acredita orice centru care își dorește să presteze servicii de terapie în autism. Noi am făcut acest lucru în 2020 și tot atunci am fost contractați de către CNAM, pentru a presta servicii pentru acești copii. Nu știu despre deschiderea altor centre de asistență pentru pacienții cu autism. Cel puțin deocamdată suntem singurul centru care prestează astfel de servicii și suntem contractați de CNAM.

Pentru ce fel de servicii vă oferă CNAM-ul finanțare?

Nu sunt stipulate anumite servicii. În primul rând, instituția care vrea să presteze servicii de terapie comportamentală trebuie să fie acreditată medical, conform regulamentului aprobat. De exemplu, noi așa am făcut, pentru că așa se cere. Acum la noi lucrează un medic de familie și un medic psihiatru, care stabilesc diagnosticul împreună cu logopedul, kinetoterapeutul și psihologul. Aceasta este echipa multidisciplinară finanțată în totalitate de către CNAM. Noi foarte mult ne-am dorit ca și ședințele de terapie să fie finanțate, dar, din păcate bani sunt foarte puțini. După ce se stabilește diagnosticul, care apropo e gratuit, ne rămân ceva bani din finanțarea CNAM cu care putem acoperi câteva ședințe de terapie pe lună. Sunt în jur de 6 ore, care sunt acoperite din banii alocați CNAM, restul sumei o plătesc părinții din propriul buzunar – câte 5.100 de lei lunar. Apoi, mai putem acoperi câte 20 de ședințe de logopedie și kinetoterapie, pe an, dar astea sunt servicii pentru cei 30 de beneficiari, pe care-i avem de mai mulți ani. Beneficiarii noi care vin, din păcate, le putem le putem oferi gratuit doar serviciul de diagnosticare.

Asta înseamnă că povara a rămas în continuare, pe umerii părinților. Statul nu poate nici măcar jumătate din aceste ședințe să le acorde?

Da. Așa este, povara e în continuare pe umerii părinților. De exemplu, de când diagnosticul e stabilit gratis la noi, au început să vină foarte multe solicitări. Rândul este atât de mare, încât avem programări pe 3 luni înainte. Asta înseamnă că avem copii cu autism în țară și ei au nevoie de serviciile noastre.

Cum vă găsesc beneficiarii noi?

Ne scriu pe Facebook sau ne sună direct atât pe mine, cât și pe doamna director Aliona Dumitraș sau prin mămicile noastre. Noi le spunem că trebuie să aibă un bilet de trimitere de la medicul de familie. Apoi vin la noi pentru diagnosticare, după care se pot înscrie la serviciul de terapie sau se instruiesc părinții la noi, sau merg în oraș și își caută specialiști. Cert este că au început să vină la noi de când facem diagnosticul gratis. Zilnic, cel puțin 3 familii mă sună, pentru a se programa pentru diagnostic.

Câți dintre cei care vin primesc un diagnostic de spectru autism?

În primul rând, nu toți cei care vin la noi vor să primească un diagnostic oficial. Mulți se opresc la prima fază. Însă nu prea ajung la noi copii care nu vor primi diagnosticul de tulburare de autism. Mulți părinți nu vor ca copiilor lor să li se stabilească oficial acest diagnostic. Nu vor „ștampila în frunte”, cum spun ei. Problema a rămas aceiași. Părintele nu vrea să declare că are un copil cu nevoi speciale, din cauza stigmatizării societății.

Dar asta nu îi privează pe acești copii de posibilitatea de se dezvolta?

Ba da. Să zicem așa, unele familii, a căror copii sunt plasați în zona de risc, ceea ce înseamnă că există risc mediu sau înalt de autism, refuză să le fie stabilit un diagnostic oficial. Cu toate acestea, își înscriu copiii la terapie, le achită, se ocupă de ei. Altceva este că din cauza diagnosticului oficial, în primul rând, nu sunt înregistrați în datele statistice, respectiv, cifra noastră rămâne tot mică. În al doilea rând, dacă nu ai diagnosticul oficial nu poți iniția procedura de obținere a gradului de dizabilitate și incapacitate de muncă, ca statul să plătească și să contribuie la dezvoltarea copilului. De exemplu, chiar și acea pensie minimă de 1.700 de lei, tot e un ajutor și o poți folosi pentru ședințe de terapie.

Statul nu poate prelua grija pentru acești copii, pentru că părinții, din cauza stigmei, nu vor să recunoască problema. O altă problemă este că, dacă de copii se mai ocupă cineva, atunci de părinții copiilor cu autism nu se ocupă nimeni. Nu se face consiliere psihologică pentru părinți. Ea nu există la noi țară. Părintele trebuie să fie capabil să-și ajute copilul, pentru că fără implicarea lui, copilul nu prea are șanse de izbândă. Chiar dacă specialistul se ocupă de copil 2-3-4 ore, dacă părintele nu se implică și nu continuă munca terapeutului, atunci succesul de dezvoltare rămâne în aer.

Câți copii cu autism ați diagnosticat anul trecut, spre exemplu?

Am diagnosticat 302 copii. Anul trecut am activat jumătate de an cu plată și jumătate fără. În plus, am stat în carantină 5 luni. În 2019 – am avut 315 copii diagnosticați. Undeva avem un copil pe zi, care vine pentru stabilirea diagnosticului, dacă scoatem weekend-urile. Ei vin din toată țara, inclusiv din străinătate.

Din statistica asta să înțelegem că se nasc tot mai mulți copii cu autism?

Da. Conform datelor oficiale internaționale, în fiecare an se nasc cu 13% mai mulți copii cu autism. Prognoza nu este una îmbucurătoare. În SUA se duce o statistică mai riguroasă a numărului de cazuri, de aceea la ei raportul este de 1 la 59. Adică 1 copil din 59 se naște cu o deficiență de autism. În Europa nu se ține o statistică atât de riguroasă.

Pregătim acum o campanie despre necesitatea screening-ului la 18 luni, pentru că dacă s-ar face acest screening, atunci copiii ar avea un alt viitor. Dacă el este diagnosticat până la vârsta de 2 ani, atunci cu el se poate de lucrat până la 6-7 ani, când merge la școală și atunci el mai ușor se integrează în societate, dezvoltă relații și părinților le este mai ușor. Problema cea mai este că ei vin acum la noi în terapie la vârsta de 4-5 ani, ceea ce este târziu. Nu poți face cu un copil în 2 ani, ceea ce faci cu altul în 4. Este diferență.

Câte ore de terapie zilnică trebuie să facă un copil ca să obțină rezultate și ce fel de rezultate trebuie să obțină?

Toată lumea își imaginează că terapia este ceva obositor. Terapia trebuie să fie integrată în viața familiei. Părinții trebuie să-și schimbe obiceiurile după necesitățile copilului. El, copilul, trebuie învățat să devină autonom. Părintele trebuie să-l învețe pe copil imitarea. La terenul de joacă copilul trebuie învățat să aștepte rândul, să accepte interdicția. Când i se spune nu se poate, să nu facă crize de isterie, să nu se tăvălească pe jos sau să arunce cu pietre în toată lumea. Părintele nu trebuie să lase totul pe umerii terapeuților, ei își fac lucrul la terapie, iar acasă și în societate este nevoie ca părinții să facă multă muncă educativă cu acești copii.

Dacă îți sufleci mâinile și lucrezi cu copilul, ai toate șansele să crești un copil capabil să devină un om care poate avea grijă de el și se poate integra în societate. Este adevărat, este un efort de lungă durată. Terapia durează și câte 10-15 ani.

De exemplu, copiii trebuie învățați cum să răspundă la hărțuială. De obicei, copiii ignoră acest comportament sau invers, fac crize de isterie și nu se comportă adecvat. Nici ignorarea nu este o soluție. Când cineva îl lovește, copilul trebuie să anunțe părintele. Sunt niște procedee care trebuie învățate individual, cum ar fi jocul de rol, istoriile sociale, etc.

Cum ajung părinții la voi, cum identifică ei că ceva nu este în regulă cu copilul?

Cei din oraș, sper că ajung la noi și datorită muncii pe care o facem noi. Unii sunt trimiși de medicul neurolog, chiar dacă la vârste mai măricele, dar asta este. În majoritatea cazurilor, bunica, vecina sau o rudă îi spune mamei că ceva nu este în regulă cu copilul ei.

Cum v-a prins pandemia? Ce s-a schimbat în activitatea Centrului?

Noi discutam despre ce se face în lume, dar ne gândeam că, poate, la noi nu va fi așa. Evident că și noi, ca și ceilalți, am mers pe la casele noastre. Am încercat să menținem echipa, dar rezerva noastră financiară a fost mică și, din păcate, nu ne-a ajuns. Ca de obicei am existat la limită. Ne-a ajuns pentru a menține echipa o lună și jumătate, dar am stat închiși în casă 6 luni, respectiv, după ce am fost contractați de CNAM am reușit să ieșim la serviciu, ni s-a permis să ieșim o echipă de vreo 8 oameni. Cei care erau plătiți de către CNAM. Atunci am ieșit fără jumătate de echipă, pentru că ei nu au mai putut să stea, au fost nevoiți să plece, să-și caute surse de existență și am rămas fără jumătate dintre beneficiari. Pentru a nu forma focare la centru, am hotărât să trimitem terapeutul acasă, cu condiția ca părinții să asigure igiena și toate necesare. Nu toți au fost de acord, din 55 de beneficiari am rămas cu 30, dar și cu jumătate de echipă. Cursurile noastre au trecut pe online, tot ce făceam offline a trecut pe online. Lucrăm acum 24 din 24 de ore. Avem copii cu școală online, zoom-uri, webinare, facem ședințele noaptea, salariile sunt foarte mici. Eu, ca director și doamna Aliona Dumitraș ca fondator, nu avem salariu deja de jumătate de an, nu avem resurse. Noi achităm echipa ca să putem să o menținem și atât.

Echipa asta despre care mi-ai vorbit, adică cea care a rămas să stabilească măcar diagnosticul, vine în fiecare zi la centru?

Da. Ei sunt la serviciu de la ora 8:00 la 13:00. În fiecare zi avem câte 3-4 persoane programate. La diagnostic intră doar părintele și copilul, pentru a respecta toate normele epidemiologice.

Câți bani ați primit anul trecut și anul acesta de la CNAM?

Anul trecut am fost finanțați de către CNAM cu 500 de mii de lei pentru 5 luni. Asta, pentru că am fost acreditați medical abia la sfârșit de iulie. Anul acesta, pentru toate 12 luni, ne-au fost alocați 960 de mii de lei. Noi am făcut mai multe scenarii și am vrea ca ședințele ABA să fie în întregime acoperite de stat. Este bine ce ni s-a oferit acum, măcar diagnosticul și câteva ședințe de logopedie și kinetoterapie, dar cele mai costisitoare sunt ședințele de terapie comportamentală.

Cât costă o ședință?

Dacă facem 40 de ședințe pe lună, părinții achită 5.100 de lei, asta înseamnă că o ședință costă 250 de lei. Și acest preț este de mulți ani, noi nu am ridicat prețurile cum se întâmplă în oraș.

De câți bani ar fi nevoie în realitate?

Dacă facem un calcul simplu, capacitatea centrului este de 55 de copii, pentru fiecare copil sunt necesari câte 6.000 de lei. Asta înseamnă 330.000 de lei lunar, bani doar pentru ședințele ABA. Apoi câte 2.000 lei pentru fiecare copil pentru stabilirea diagnosticului. Dacă adăugăm logopedul și kinetoterapeutul, mai e nevoie încă minim de 1.500 de lei lunar per copil. Toate acestea, cu condiția ca angajații să aibă un salariul nu mai mare de 6.000 de lei pe lună. Fără buget pentru dezvoltare, fără cheltuieli pentru întreținerea clădirii, fără materiale de lucru și jucării.

La începutul acestui an, peste 300 de medici de diferite specialități au fost instruiți cum să identifice simptomele autismului. Ce rezultate aveți?

Da, au fost. Dar am rămas doar cu instruirea. Cel puțin am încercat. După aceste instruiri au început să mă sune mulți medici ca să mă întrebe, cum să scrie bilet de trimitere, ce să scrie în el, că ei au copii care vor să-i trimită la noi la centru. Mă sună să mă întrebe de programare, dar nu mă întreabă cum să facem acest screening. Noi i-am instruit atât pe tema diagnosticului, cât și cum să identifice și alte boli care seamănă cu autismul, dar care nu sunt autism. Sunt vreo 5 maladii genetice care seamănă cu autismul, dar nu e vorba de autism. Am făcut și un ghid pe această temă.

Dar ei sunt remunerați pentru asta?

Prin 2018 aveau un astfel de indicator de performanță. Dacă-l îndeplineau, aveau un adaos la salariu. Acum nu mai au acest indicator, dar oricum screening-ul este obligatoriu. Cum ai merge an de an la medic să faci anumite investigații, la fel copii de 18 luni trebuie duși la medic pentru a li se face acest screening. Părinții ne spun că în cartela medicală este bifat că testul e făcut, dar ei niciodată nu au fost invitați să li se pună întrebările din screening. Ei nici nu știau că este bifat că au făcut sreeningul. Cu timpul au văzut. Nu ne salvează nimic, nici indicatorii de performanță. Problema e în factorul uman. Vrea îl face, nu vrea, nu îl face. Mai ales acum cu pandemia, ei au sectoare foarte mari. Eu îi înțeleg. Dar problema e că nu conștientizează că trebuie să facă acest screening. Faptul că nu se face, dar se bifează ca și când s-a făcut, se încadrează în categoria malpraxis. Dacă tu ai pe sector 10 copii și pentru nici unul nu ai făcut screeningul și, iar ulterior un copil este diagnosticat cu autism, tu trebuie să răspunzi pentru ceea ce nu ai făcut. Atunci când tu depistezi un copil prin intermediul screening-ului, îl monitorizezi, îl introduci în niște registre, transmiți datele la alți medici. Cumva s-ar vedea o cifră reală, dar așa părinții sunt lăsați pe cont propriu.

De asemenea, din cauza nepăsării, avem părinți care decid să nu își dea copiii la școală. Am avut două cazuri anul trecut. Copii sunt înregistrați undeva, dar nimeni nu se interesează de ei ce fac, cum trăiesc. Lor, pur și simplu, li se încalcă un drept fundamental, dreptul la educație. Unde se uită organizațiile internaționale? Ce se întâmplă în țara asta? Nu pot să înțeleg. Nici statul nu are grijă de ei. Unde este asistentul social? Eu înțeleg că poate el (n.r copilul cu autism) nu este apt de școală, pentru că nu s-a făcut terapie până la 13 ani cu el, dar nici așa să-l lași în voia sorții. Acești copii, în țara noastră, așa și sunt lăsați și părinții fac ceea ce vor cu ei. Dacă vor, îi dau la școală specială. Așa li se pare lor că copilul nu este apt de o școală generală. Dar în baza la ce au decis ei acest lucru, dacă nu au făcut niciun fel de teste?

La începutul primăverii, Ministerul Sănătății a introdus în clasificatorul ocupațional 2 profesii noi: cea de psihoterapeut comportamental și specialist în Terapia Comportamentelor. Câți astfel de specialiști avem acum?

Acum nu avem niciunul. Ele abia au fost introduse. Noi am vrut să avem aceste două profesii. Vrem să creștem calitatea acestor terapii în țară, ca ea să funcționeze, ca părinții să știe că există o metodă și ea funcționează, să nu piardă timpul cu alte terapii. Eu nu spun că celelalte terapii nu au dreptul la viață. Ele sunt complementare, vorbim de art-terapia, terapia cu delfini, terapia cu câini și așa mai departe. Tu nu poți avea un copil cu autism și să mergi să te ocupi exclusiv cu nisipo-terapia, acolo nu poți învăța principii comportamentale, nu există socializare.

Cine poate fi psihoterapeut comportamental?

Aceste specialist trebuie să aibă studii superioare în psihologie, medicină, asistență socială, psihopedagogie, după aceasta trebuie să treacă un curs de calificare. În acest moment, doar SOS Autism dă această calificare. Însă intenționăm pe viitor să introducem un master în analiză comportamentală aplicată. Acest specialist trebuie să aibă un curs de formare continuă în terapia comportamentală.

Care este vârsta celui mai mare beneficiar care vă trece pragul?

Are 10 ani. Avem câteva categorii de beneficiari. În terapie comportamentală sunt incluși copii până la vârsta de 10 ani. Avem însă și atelierele vocaționale. Acolo merg și tineri cu vârste cuprinse între 16-19 ani. Atelierele vocațioanale sunt o încercare a noastră de a învăța un prototip al școlii tehnice. Sunt niște ateliere unde ei încearcă anumite domenii. Acum noi avem modelare din ceară, confecționare de săpunuri și de lumânări. Intenționăm să deschidem ore de pictură, muzică și IT, dar asta durează.

Câți copii, în general, cu autism avem în Moldova? Există o statistică?

În 2019 aveam oficial 663. Pentru 2020 încă nu avem statistica. Așteptăm și noi datele de la Ministerul Sănătății.

Matei, copilul tău cu care am făcut cunoștință acum 4 ani, era foarte pasionat de muzică. Cum a progresat?

Este absolvent de clasa a 4-a. Am reușit să îl învăț să meargă singur la școală. În clasa în 1-a și a 2-a a mers cu însoțitor, în clasa a treia m-am implicat eu. Atunci am înțeles că e greu să dai peste un însoțitor de treabă și cumva mi s-a epuizat și mie forțele să instruiesc atâta lume și nimeni să nu înțeleagă de ce am nevoie. Am început să îl însoțesc eu la școală. Este așa terapie, se numește „din umbră”. Eu l-am învățat să fie autonom și îl supravegheam de la distanță. Am lucrat împreună cu profesoara. În clasa a treia am mers parțial cu el la școală, la început de 3 ori pe săptămână, apoi 2, apoi îl însoțeam o zi pe săptămână.

L-am învățat un lucru foarte important, să-mi spună ce i se întâmplă. El poate veni să îmi spună că uite a fost hărțuit și apoi noi discutăm, eu îi dau mai multe întrebări, ca să ajungem la concluzia că asta nu a fost hărțuire. Îi explic ce trebuie să-l întrebe pe băiatul care l-a hărțuit. El face terapie de la 4 ani. Însă cu el eu m-am implicat la maxim. Au fost ședințe peste ședințe. Eu aveam atunci 5 ore de terapie, plus 5 ore de mers la grădiniță.

Spui despre însoțitori că ai avut probleme cu ei. Cum trebuie să lucreze la modul practic un însoțitor cu un copil cu autism? Cine poate deveni un astfel însoțitor?

Dacă ne luăm după principiile și regulile ABA, un însoțitor trebuie să fie cel mai bun terapeut. Doar terapeuții cei mai buni pot fi însoțitori. În terapie tu ești unul la unul cu copilul, unde tu setezi anturajul, tu pui obiectivele. Tu trebuie să cunoști foarte bine terapia, să știi foarte bine meseria, astfel încât să-i anticipezi niște comportamente. Plus la asta, în funcție de diferite situații, tu trebuie să te adaptezi la fiecare situație și să setezi tehnici, să știi ce și cum să aplici. Trebuie să știi cum să-l calmezi.

Terapeutul trebuie să fie foarte abil. El trebuie să facă în așa mod ca copilul să devină foarte autonom. Este o muncă grea și îndelungată. În discuții cu terapeuții, ei îmi spun că „eu sunt altfel. Dacă văd copilul că face isterie, îl scot de la lecție și mergem să ne plimbăm” Și asta este cea mai mare greșeală. Acesta este un comportament de evitat. Tu îl duci afară și recompensezi acest comportament. Ceea ce vrea el, aceea faci. Niciodată nu poți scăpa de un astfel de comportament, dacă îl hrănești. Terapeutul trebuie să îi explice că nu este ok să facă asta, îl scoate afară trei minute, îi explică, îl privează de anumite recompense și se întoarce cu el în clasă.

Ce probabilitate există ca copii cu autism să fie tratați cu propriile celule stem?

Este ceva experimental în acest moment. Se fac astfel de operații. Noi am avut un beneficiar care a făcut, recent. O mamă a mers în Germania pentru această procedură. Copilul era foarte grav și eu o înțeleg pe mama că altă variantă nu era. Terapia era foarte complicată, decurgea foarte greu. Ea recurs la ultima instanță, însă nu a mai revenit să ne spună dacă sunt anumite progrese. Am să reiau legătura cu ea.

Ce spun studiile, cercetările, există vreo lumină la capătul tunelului, vreun test minune care ar putea stabili mult mai devreme diagnosticul autismului.

Se fac studii și cercetări, dar ceva clar încă nu există. Nu există un test și gata, s-a stabilit diagnosticul. Marjele de eroare sunt foarte mari.

Doamna Guzun, vă mulțumesc pentru acest interviu!

Juozas Galdikas: „Sistemul de despăgubire fără dovada va reduce stresul printre lucrătorii medicali, iar pacienții vor simți că statului îi pasă de ei și de sănătatea lor”

Comunicatoare și mama unui adolescent cu autism: „A trebuit să sun 5 deputați, viceminsitru și ministrul Sănătății ca să-mi fie tratat copilul. Plângeam ori de câte ori mă întorceam de la medici”

Vladimir Poroch, vicepreședintele Asociației Naționale de Îngrijiri Paliative, România: Nu faceți rabat la calitate. Este firul roșu care trebuie să străbată progresul în îngrijiri paliative în RM

Tag: olga guzun, autism, centrul social sos autism

Categoria: Interviuri

Preluarea articolelor de pe www.sanatateinfo.md se realizează în limita maximă de 1.000 de semne. Este obligatoriu să fie citată sursa și autorul informației, iar dacă informația este preluată de către alte platforme informaționale on-line trebuie indicat link-ul direct la sursă. Preluarea integrală a informației poate fi realizată doar în baza unui acord încheiat cu Redacția Sănătate INFO. Toate materialele jurnalistice publicate pe platforma on-line www.sanatateinfo.md sunt protejate de Legea 139 privind drepturile de autor și drepturile conexe. De asemenea, de Codul Deontologic al Jurnalistului din Republica Moldova. Pe lângă actele juridice care ne protejează drepturile, mai există o lege nescrisă – cea a bunului simț.