Moartea lui Eminescu, între nebunie, sifilis și malpraxis. De ce a murit poetul

Sursa Foto: descopera.ro

Vitalie Dogaru

13 ianuarie, 2023, 15:38

Vizualizări: 9701

După o copilărie idilică la Ipotești, Botoșani, și studii la Cernăuți, Viena și Berlin, Mihai Eminescu și-a trăit viața ca într-un film: un bărbat frumos pasionat de filosofie și literatură căruia îi plăceau femeile, apreciat atât în saloane, dar și prin crâșme de boema vremurilor sale. Contemporanii săi își aduc aminte că acesta avea toate calitățile pentru a ajunge la adânci bătrâneți, dar nu și-a putut stăpâni excesele în a munci, trăi și iubi.

Primele semne de boală apar încă la vârsta de 33 de ani. Prietenii lui încep să nu-l mai recunoască. „Gândurile și sentimentele erau aceleași, numai simțul compatibilității imaginației cu realitatea fusese distrus”, scrie George Călinescu în cartea Viața lui Mihai Eminescu. Dincolo de interpretările atente ale semenilor despre starea poetului, cea mai directă a fost gazda unde acesta închiria o cameră. Femeia i-a trimis un bilet lui Titu Maiorescu în care scria: „D-l Eminescu a înnebunit. Vă rog să faceți ceva să mă scap de el, căci e foarte rău”.

Au urmat apoi momente grele în care delirul și durerile i-au convins pe apropiații poetului să opteze pentru internarea acestuia la un ospiciu. Sanatoriul doctorului Şuţu din Bucureşti a fost prima instituție unde s-a tratat Mihai Eminescu. După care au urmat alte centre din străinătate (Viena, Odesa) și din țară (București, Iași, Neamț, Socola). Timp de aproape șase ani, cu mici reveniri, starea de sănătate i-a degradat foarte mult, ca pe final să revină la sanatoriul de boli mintale al doctorului Șuțu unde moare la 15 iunie 1889.

Nebunia poetului, o diagnoză greșită

„În primele luni de iarnă fu agitat, având perioade de furie, cu lovituri de pereți și alte inconștinte mai joase, pentru care motiv i se decretă ca diagnostic delirium tremens, suferință ce știm că este o urmare a alcoolismului”, scrie George Călinescu despre aflarea lui Mihai Eminescu la Ospiciul de alienați de lângă Mănăstirea Neamțului unde a fost internat în toamna anului 1886. Acolo poetul a petrecut câteva luni, dar în primăvara lui 1887 se face bine și ajunge la sora lui Harieta care locuia la Botoșani și unde se reține aproape un an de zile.

Diagnoza care apare în documentele medicale ale poetului este catalogată drept incompetență de neuropatologul Ovidiu Vuia. „Pentru prima oară, un oarecare dr. Julian Bogdan, în 1886, ascunzându-şi neștiința după o diplomă de Paris, pune diagnosticul la Eminescu de alienație mentală produsă probabil de gome sifilitice pe creier şi exacerbate de alcool. A fost pomenit şi un delirium tremens, total şi el nefondat, fiindcă spargerea felinarelor pe stradă nu înseamnă că ai halucinații de animale mici, apărute mai ales la culcare, simptom tipic pentru un delirium tremens”, scrie în lucrarea sa privind boala şi moartea lui Eminescu, Ovidiu Vuia.

După un an de zile, Eminescu pleacă la București însoțit de Veronica Micle. În Capitală, totul părea lăsat în trecut, iar poetul trăia o „reînviorare a puterilor spirituale”, dar perioada aceasta nu a durat mult. În luna aprilie „Eminescu păși pragul ospiciului îngândurat și sobru la vorbire. Locurile acestea le mai văzuse, după cum cunoștea chiar pe unii bolnavi și, firește, pe d-rul Șuțu”, descrie Călinescu reîntoarcerea poetului din anul 1889 la ospiciu.

În studiul său, neropatologul Vuia face trimitere la un raport medico-legal din 23 martie 1889 în care medicii semnalează tulburări psihice la pacientul Eminescu. „Bolnavul, la întrebările puse, răspunde cu o voce cântătoare şi monotonă (nu are fenomene disartrice de vorbire). Altădată repetă vorbele pronunțate de alții şi când e singur exprimă monologuri fără sens (cel puțin pentru ei!). Dar în continuare se notează, în plimbările prin grădină, adună obiecte de pe jos, pietricele, hârtii, așchii de lemn, punându-le în buzunar ca pe obiecte de mare valoare. Strică şi rupe ce găsește, de pildă așternutul într-un mod inconștient, numai pentru a-şi exersa o anumită activitate, fără rost. Atenția îi este absentă, nu se poate concentra, dă răspunsuri mașinale, automate”, precizează doctorul.

Sifilisul lui Eminescu, parte din mitologia națională

Ideea infectării poetului cu sifilis, o maladie des întâlnită pe vremea lui Mihai Eminescu, este susținută de cel mai mare cunoscător al vieții poetului, George Călinescu. În lucrarea sa Viața lui Mihai Eminescu, criticul literar susține de mai multe ori ideea infectării acestuia cu lues: „Eminescu fu din nou învăluit în cețurile ce se ridicau din sângele lui infectat cu lues și pe care mijloacele primitive de atunci nu ajungeau să-l limpezească”. Călinescu face trimitere și la observațiile medicilor de atunci: „Pentru că sângele cel rău erumpea pretutindeni pe trup,... un grup de medici... recomandară tratamentul antiluetic într-o localitate potrivită”. La baza acestei diagnoze ar sta tinerețea zbuciumată a poetului la Viena sau moștenirea dintr-o familie numeroasă și cu antecedente psihice.

Ipoteza infectării cu sifilis este pusă însă la îndoială de medicii venerologi de astăzi. În urma mai multor studii ale simptomelor poetului trecute în documentele medicale ale timpului, medicii de acum susțin că nu poate fi vorba nici de sifilis congenital și nici de sifilis dobândit.

Profesorul doctor Călin Giurcăneanu, menționa într-o dezbatere științifică din anul 2014 că semnele unui sifilis congenital ar fi apărut până la 20 de ani, iar mama poetului nu ar mai fi putut avea copii (în familia Eminovici au fost 12 copii). Dacă se admite ideea unui sifilis dobândit, atunci medicii care l-au tratat pe poet ar fi trebuit să semnaleze alte simptome, mai simple, înainte ca acesta să intre în ultima fază a bolii, spunea Giurcăneanu.

În concluzie, criticul literar Nicolae Manolescu scria acum câțiva ani că: „Luesul lui Eminescu aparține mitologiei naționale”, iar cel care a impus-o definitiv este cel mai faimos biograf al poetului, George Călinescu.

Bipolarismul, puțin cunoscut pe timpul lui Eminescu

Despre bipolarismul poetului scrie și George Călinescu în lucrarea sa despre viața lui Eminescu, dar această boală psihică era puțin cunoscută pe vremea când „poetul tindea să devină un fel de atracție a urbei”. „Sergenții de stradă îl târau ca un Christ domol, când ordinea publică li se părea primejduită” (era beat, spărgea felinare, asedia femei...), scria Călinescu. El continuă în alt aliniat: „Firea sa idilică, reîntoarsă prin acțiunea boalei, îi redobândea repede buna dispoziție, și un somn pe canapeaua desfundată a comisariatului și o țigare îi redau zîmbetul lucefirian și regatul de himere”, adaugă criticul literar.

Aceste, dar și alte stări menționate de contemporanii lui Mihai Eminescu îi fac pe medicii de astăzi să descopere probe de bipolaritate la poet, o maladie psihică aflată abia la începutul cercetărilor în anii de viață ai lui Eminescu. Psihoza maniacal-depresivă, denumită și nebunie în formă dublă, cauzează oscilații între manie și melancolie și are perioade când pacientul este sănătos mintal.

Neuropatologul Ovidiu Vuia, autorul unui studiu despre boala și moartea lui Mihai Eminescu, descrie simptomele poetului drept tipice pentru această boală a psihicului. „Sub impulsul acestei hiperexcitabilităţi, fără un țel precis, așadar de natură mecanică, neputând fi controlată de bolnav, se instalează o continuă agitație, pacientul nu-şi poate concentra atenția şi prezintă o fugă de idei, până la o asociere lipsită de orice înțeles, uneori etichetată drept o salată de cuvinte”, explică Vuia condiția poetului. Medicina de atunci nu înțelegea această stare a lui Mihai Eminescu și a diagnosticat greșit tulburările psihice ale poetului, fapt care a dus la un tratament neadecvat.

Poetul – o victimă a malpraxisului care i-a provocat infarctul

La mai bine de o sută de ani de la moartea poetului, foruri științifice organizate pentru a elucida cauza decesului au ajuns la concluzia că Mihai Eminescu ar fi decedat intoxicat cu mercur. Clorura de mercur era foarte larg utilizată la sfârșitul secolului al XIX-lea în tratamentul unor în boli și mai ales a sifilisului de care se presupunea că ar fi suferit poetul. Deși substanța era scoasă din circuit în Europa din cauza toxicității, spitalele din România continuau să o mai folosească, iar lui Eminescu i-a fost administrată atât prin frecții, cât și intravenos.

În anul 2017, în cadrul unei conferințe științifice cu participarea mai multor savanți în medicină se pune un verdict în cazul morții lui Eminescu: poetul a fost victima unui caz de malpraxis. Medicii de astăzi dau vina pe incompetența specialiștilor de altă dată, dar și a condițiilor inumane în care a fost deținut Mihai Eminescu în ultimii ani de viață.

Președintele Academiei de Științe Medicale din România, Irinel Popescu, a precizat atunci că: „între lunile februarie-iunie 1889, lui Mihai Eminescu i s-a administrat intravenos clorură de mercur la Institutul Şuţu şi, probabil, că aceasta a fost cauza stopului cardiac (infarct), care i-a provocat moartea”.

Ministerul Sănătății a semnat ordinul de instituire a primului centru public specializat de intervenție în tulburările de spectru autist, destinat copiilor. Adulții rămân din nou în afara serviciilor

Tag: Eminescu, tulburari psihice, bipolarism,

Categoria: Știri Interne

Preluarea articolelor de pe www.sanatateinfo.md se realizează în limita maximă de 1.000 de semne. Este obligatoriu să fie citată sursa și autorul informației, iar dacă informația este preluată de către alte platforme informaționale on-line trebuie indicat link-ul direct la sursă. Preluarea integrală a informației poate fi realizată doar în baza unui acord încheiat cu Redacția Sănătate INFO. Toate materialele jurnalistice publicate pe platforma on-line www.sanatateinfo.md sunt protejate de Legea 139 privind drepturile de autor și drepturile conexe. De asemenea, de Codul Deontologic al Jurnalistului din Republica Moldova. Pe lângă actele juridice care ne protejează drepturile, mai există o lege nescrisă – cea a bunului simț.