VIDEO//„Demonii” salvatori. Ultimul reportaj necenzurat din infernul intubaților
Violeta Colesnic
15 iunie, 2020, 21:26
Vizualizări: 89998
Cele mai complicate cazuri din țară - pacienți în stare gravă și extrem de gravă, cu fracturi, traume, ictus – toți ajung la Institutul de Medicină Urgentă. Din motive de siguranță, orice pacient care intră în spital este considerat din start potențial infectat... Până se demonstrează contrariul.
Sunt internați
mai întâi în izolator - șapte saloane cu câte un pat în fiecare. Imediat sunt
testați și stau acolo până „vin” rezultatele. Dacă este testat negativ - merge
în partea „curată” a spitalului. Dacă însă este COVID pozitiv - este transferat
în sectorul cu profil COVID. Dacă are o problemă chirurgicală urgentă și e
COVID pozitiv, pacientul este transferat în blocul operator, iar acolo este
operat cu luarea tuturor măsurilor de protecție individuală.
În spatele blocului în care cele două etaje ale secției
Reanimare au fost reprofilate în secții COVID, tocmai a parcat o ambulanță cu
un pacient. Omul de la pază face câțiva pași înapoi, iar cineva deschide ușa
din spate. Medicul care coboară din ambulanță ne face semn să ne îndepărtăm. Să
nu filmăm.
În timp ce ne apropiem de intrarea în bloc, o femeie îmbrăcată în echipament chirurgical iese vârtej pe ușă, își trece palmele de-a lungul feței, apoi prin păr și ridică fața spre cer lăsându-și umerii pe spate, inspirând adânc de câteva ori. Stă așa câteva secunde apoi începe să se plimbe agitat doi metri la dreapta - doi la stânga.
Acești pași îi face cu fața în sus privind cerul, fără să se uite pe unde calcă. Inspiră! Inspiră! Inspiră adânc și zgomotos și își tot freacă fața cu palmele. Are fața roșie și brăzdată de urme adânci, iar privirea îi este încețoșată. Vorbește agitat, de parcă nu-i ajunge aer. Inspiră! Inspiră! Inspiră adânc și zgomotos. Tocmai a ieșit din tură. Ne permite să-i facem o poză. Aș fi vrut să filmăm acest episod. Aș fi vrut s-o vedeți cum inspiră cu nesaț și nu se mai satură de aer.
Veaceslav
Crivorucica, șeful Secției Reanimare: „Sunt
obosit. E foarte mult de lucru. Lumea nu înțelege! Nu înțelegeee! Medicii și
surorile medicale au obosit! Încă vreo două trei săptămâni - și o să cădem
toți. Toți o să cădem! Zi
de zi vii la spital, îmbraci și dezbraci combinezonul de câteva ori într-o
tură, te uiți la un pacient și știi că șansele lui de supraviețuire sunt reduse…
Asta e o presiune care te
dărâmă, mai ales atunci când sunăm rudele și le anunțăm că cel apropiat
lor a decedat. Nu cred că vă puteți imagina ce înseamnă asta. Dar noi așa
lucrăm. Zilnic. Lucrăm, dar suntem extenuați”.
La etajul doi, din spatele unui paravan din stofă, rând pe rând, din zona roșie, trecând prin camera de baie, ies medicii și asistentele medicale care tocmai și-au încheiat tura de patru ore.
Adrian Belîi, șeful Departamentului de ATI, ne anunță că noi intrăm împreună cu el, cu echipa de la ora 12.00.
Trecem prin aceeași procedură. Ne lăsăm hainele în spatele paravanului, îmbrăcăm costumul chirurgical, apoi echipamentul de protecție. Cât asistenta superioară ne ajută să ne echipăm, Adrian Belîi își potrivește îndelung ochelarii, stând în fața oglinzii și dându-ne ultimele indicații despre măsurile de securitate din interior. Să nu atingem sticla ochelarilor, ușa să o deschidem cu piciorul, să dezinfectăm, dezinfectăm, DEZINFECTĂM!!! mâinile la fiecare pas. Când suntem pregătiți toți trei – intrăm!
„Acum sunteți în zona contaminată”, ne spune după ce, în urma noastră, se închid cele două uși ale ecluzei pe
sensul de intrare, pe care sunt lipite foi cu inscripția „STOP! Trecere
interzisă!”. Înapoi drum nu este. Ieșirea din secție se face doar prin ecluza
de ieșire, compusă din 3 uși.
În fața noastră - un coridor fără capăt, de-a lungul căruia, lipite de perete, stau mai multe paturi.
Oameni în combinezoane ies din saloanele de pe partea dreaptă a coridorului și intră în cele din stânga. O mișcare continuă a lucrătorilor medicali de-a lungul coridorului. Deși acoperite cu bonetă și glugă, urechile noastre percep „muzica” unei secții COVID: foșnet de combinezoane, alarmele aparatelor, bâzâitul aparatajului, gemete, delir și... tuse. Mă simt închisă ca într-o cutie și încep să mă sufoc de căldură.
În zona 2 stau pacienții în stare gravă, conectați la
sistemul de ventilație pulmonară și monitorizare respiratorie. Adrian Belîi
împinge cu piciorul ușa primului salon de pe dreapta, ținând brațele ridicate,
lipite de corp, fără să atingă nimic și intrăm într-o încăpere plină cu soare.
Privirea ni se oprește în primul rând pe burta pacientului, care vibrează ciudat, alert, în ritmul în care bate inima. De parcă inima i-a căzut în burtă și se zbate.
Pacientul stă întins pe spate,
inconștient, învelit până la jumătate. Cearșaful care îi acoperă burta
păstrează o linie dreaptă, fără nicio cută, semn că pacientul nu se mișcă
deloc. În nas are băgată o sondă, iar din gură, printre buzele întredeschise,
iese un tub și câteva sonde. Mâinile îi sunt fixate de
pat, iar brațele și pieptul îi
sunt încărcate cu cabluri care îi măsoară parametrii ventilatori, saturația,
presiunea arterială sau pulsul.
Pacientul are o suferință respiratorie și cardiacă.
Pentru că presiunea și pulsul sunt înalte, saturația cu oxigen este redusă, iar
pentru a putea respira, necesită 80% oxigen. În acest moment el respiră cu
oxigen curat.
Corpul lui atletic este transpirat, pentru că în organism
are loc o furtuna citokinică. Celulele
sistemului imun au capacitatea de a produce o serie de proteine cu masă
moleculară mică numite citokine. Fenomenul de ,,furtună a citokinelor” descrie
o activare necontrolată, în cascadă, a substanțelor biologic active proinflamatorii, care produc
leziuni suplimentare tuturor organelor. Din această cauză, mulți pacienți
decedează.
Pacientul este sedat medicamentos non-stop, pentru a-l
menține adormit și pentru a nu suferi, pentru a nu simți durerea. Periodic, este
întors pe burtă sau pe o parte, pentru a ameliora oxigenarea plămânilor.
Citokinele, practic, scot din funcțiune metabolismul celulelor din diverse organe. Pacienții care nu mai reușesc să-și menţină funcţia respiratorie singuri, sunt intubați. Intubarea pacientului afectat de COVID-19 se face pentru a-i oferi organismului timp pentru a trece peste momentul critic.
Când pacientul
este intubat sau când se schimbă sonda de intubare, circuitul respirator al aparatului
se deschide și amestecul gazos iese în afară. Este un proces deosebit de
periculos și, în timpul acestei proceduri, medicii poartă și ochelari, și
viziere, dar și un costum care le oferă protecție sporită.
Imaginați-vă o
persoană care fumează. Atunci când suflă, cei din jur simt mirosul de țigară.
Așa cum este răspândit mirosul de fum... Imaginați-vă că acolo este virus.
Pentru a izola cât de cât virusul, este folosit un cub transparent, care
„îmbracă” partea de sus a trunchiului, pentru a opri aerosolii și picăturile de
salivă. În plus, intervenția trebuie făcută repede, iar distanța dintre medic
și pacient trebuie să maxim posibil de mare. Cubul are orificii prin care
medicul bagă mâinile și face manevrele. Pentru asta, e nevoie și de video laringoscop
cu ajutorul căruia, pe ecran se văd structurile din gât. Toți medicii din
secție sunt specialiști în anestezie și terapie intensivă și sunt bine
antrenați pentru astfel de manevre. Pentru efectuarea procedurii, sunt aleși
cei mai experimentați medici din echipa de gardă.
După ce
pacienții cu parametrii vitali reveniți la normal sunt transferați din Terapie
Intensivă, patul pe care a stat este decontaminat – este prelucrat și pregătit
pentru următorul pacient. Indiferent dacă am atins sau nu vreo suprafață,
dezinfectăm mâinile la fiecare pas. „Dezinfectarea mâinilor este cheia
siguranței doctorului”, susține Adrian Belîi.
În salonul de
alături, o pacientă inconștientă, învelită pe jumătate, cu o sumedenie de
tuburi și sonde care îi intersectează pieptul. Buzele îi sunt arse din cauza
febrei, iar în gât are o traheostomă - în regiunea gâtului i-a fost făcută o
incizie pentru a se crea o deschidere în trahee în care i-a fost introdus un
tub pentru a menține stoma deschisă. Traheostomia protejează mai bine căile
aeriene și permite o îngrijire mai bună a lor; de asemenea, ea contribuie la
reducerea dozelor de sedative, administrate pacientului.
Adrian Belîi: „Pacienta
este în stare gravă și este conectată la aparatul de ventilare artificială
pulmonară de o lună. Durata de ventilare
a unui pacient, în caz de evoluție
pozitivă a bolii, este de minim 3 săptămâni. Repet, dacă evoluția e pozitivă.
Dar poate dura mult mai mult. Acești pacienți mor, din păcate, în proporție de
80%”.
Reporter: „La această pacientă sunt evoluții
pozitive?”
Adrian Belîi: „Nu. Deocamdată nu.”
Reporter: „Care sunt șansele ei de
supraviețuire?”
Adrian Belîi: „Întotdeauna sunt șanse. Cât de cât,
ventilarea o ajută, dar pacienta e în stare foarte gravă. Asemenea pacienți nu
pot respira de sine stătător”.
Respirația
acestei femei diferă de respirația pacientului pe care tocmai l-am vizitat.
Respirația lor depinde de starea plămânilor, de zona afectată și de
intensitatea cu care a atacat virusul. La un moment dat, corpul ei are un spasm
și... pieptul i se ridică. Din gură îi iese un sunet care seamănă cu un geamăt.
Sunt tentativele de tuse ale pacientei. Adrian Belîi ne recomandă, pentru
siguranța noastră, să ieșim din salon. Tusea acestor bolnavi conține aerosoli
periculoși. Anume din cauza lor virusul persistă mai mult timp în aer.
Reporter: La început, medicii erau
aplaudați, susținuți, numiți eroi. Acum vă blamează și vă învinovățesc de
prelungirea stării de izolare. În plus, oamenii neagă existența virusului.
Adrian Belîi: „E greu să le dai crezare unor doctori care spun că virusul e real, periculos și că de la asta se moare, în timp ce biserica transmite un cu totul alt mesaj. Societatea crede în fake-news, în prostiile și miturile care circulă, nu în ceea ce le spunem noi. E mai ușor să și-l imagineze pe Bill Gates cu cipul în mână, e mai ușor să creadă în fantezii despre 5G decât să încerce să vadă dovezi reale – să se uite aici, că virusul acesta chiar omoară! Omoară! Înțelegeți? Omoară și tineri care, până a lua virusul, erau sănătoși tun! Nu au suferit niciodată de vreo boală. Și tot pe medici îi învinovățesc de decese - că dacă a murit de tânăr, atunci e din vina medicului. Suntem sunați și amenințați că am ucis, că este vina noastră că a decedat o rudă de-a lor. Cum eram hărțuiți înainte de pandemie, așa suntem hărțuiți și acum. Aplauzele au durat atât cât au fost like-ui pe Facebook. Apoi totul s-a terminat”.
Adrian Belîi: „Epidemia a evoluat în mai multe faze. În
timp ce spitalele din toate țările se umpleau cu pacienți, specialiștii fac
cercetări. O parte din tratamente eșuează, altele, peste un timp, se dovedesc a
fi incorecte. În ultimele trei luni, noi am modificat protocolul de tratament
de patru ori. Pe măsură ce ajustăm
protocolul, tratamentul este mai eficient.
Ce se întâmplă acum în țările din Vest? Pacienții care
s-au îmbolnăvit la începutul epidemiei, când rata mortalității era mai mare,
acum, când văd că următorii pacienți au o rată de mortalitate mai mică, încep
să acuze medicii că nu i-au tratat ca pe cei de acum.
De exemplu, tratamente antivirale eficiente practic nu există. Singurul tratament antiviral cunoscut a fi eficient este cel contra virusului HIV si contra Hepatitei virale, iar cercetările au durat zeci de ani până a obține aceste rezultate. Și iată că apare un medicament nou, deja elaborat în laborator. Virusul acesta e absolut nou. El suferă mutații foarte frecvent.
Eficiența preparatelor disponibile contra virusului este,
practic, nulă. În loc să treacă toate fazele de testare, noile tratamente
anti-COVID se aplică direct pe oameni, pentru a reduce din timpul necesar
găsirii unui preparat eficient. Cercetătorii văd că parcă-parcă tratamentul
ajută și, automat, este recomandat pentru a fi utilizat.
Pentru că suntem contracronometru. Așa a fost cu Hidroxiclorochina. Primele cercetări au arătat că, în
eprubetă, omoară virusul. La fel a fost și pe șoareci. Dar după două luni s-a
constatat că la oameni nu ajută. Ba din contra, are efecte adverse. Noi ne-am
bazat pe recomandările OMS și pe publicații științifice și am introdus Hidroxiclorochina în tratament. Acum că s-a constatat
că nu are efectul scontat, a fost retrasă”.
Indiferent
dacă am atins sau nu vreo suprafață, dezinfectăm mâinile.
În unul dintre saloane, găsim un pacient conștient. Se
ridică într-un cot când ne vede și ne spune că acum se simte mai bine și vrea
acasă.
Pacient: „Tare mi-e dor de familie. Aici sunt izolat complet și nu văd pe nimeni, decât pe medicii îmbrăcați în scafandrele astea”.
Încerc să discut cu o pacientă. Delirează, vorbindu-mi
neîncetat despre un robinet pe care ea l-a atins și nu trebuia - că a vrut
să-și spele limba și s-a speriat. A continuat să vorbească și după ce ne-am
îndepărtat de patul ei.
Mă apropii de un alt pacient pe care îl văd conștient și
îl întreb cum se simte. Începe să-mi vorbească repede, gesticulând, dar absolut
indescifrabil. Nu înțeleg nimic din ce-mi spune.
Corpul unuia dintre pacienții inconștienți, cu
traheostomă, pare „posedat” din interior. Și burta și sternul i se ridică la
intervale diferite.
La fel cum suferă celelalte organe, și creierul este
afectat prin tulburarea funcțiilor cognitive. Apar halucinații, o stare de dezorientare
și, uneori, chiar de agresivitate. Din cauza lipsei de aer, pacientul poate deveni
agitat, poate vorbi incoerent sau poate suferi de tulburare mentală.
Sunt alături de o altă femeie, tot cu ochii deschiși. O întreb cum se simte. Mă privește, dar nu mă vede și parcă nici nu mă aude.
„Nu-mi ajunge aer. Începe să-mi fie rău” - îmi șoptește
Elena, fotoreporterul, în timp ce trece pe lângă mine. O știu puternică, așa că
mă fac că n-o aud, pentru că știu că va rezista. Nu voiam s-o aud. Aveam altă
treabă acolo.
Fiecare echipă lucrează în interior câte patru ore. Dacă
însă, din anumite motive, echipa de schimb nu intră în zona roșie la timpul
stabilit, cei din interior nu ies. Indiferent ce s-ar întâmpla, ei stau în
interior, cu bolnavii.
În cele patru ore, lucrătorii medicali nu ies deloc.
Ieșirea unuia dintre ei ar însemna minus un om în echipă timp de o oră, pentru
că atât durează dezechiparea, dezinfectarea și, din nou, echiparea. Înainte de
a intra în interior, nu mănâncă nimic și nu beau apă deloc. Singura soluție pentru a nu fi nevoiți să treacă prin chinul
dezechipării/reechipării este.. pampersul.
Într-un birou sufocant, trei lucrători medicali discută despre un pacient și introduc date în calculator. Cu câte două perechi de mănuși, cu pixul între degete, unul din ei scrie ceva într-un registru.
Medic: „E foarte cald în combinizoane.
Suntem toți uzi. Uzi ca în saună”.
Reporter: „Și încă mai încălțați și huse pe
picioare, peste combinezon…”
Medic: „Da, în loc de bahile, pentru că
sunt mai groase”.
Reporter: Cum rezistați în acest echipament
pe așa o căldură?
Medic: „Suntem ca în saună. Și încă și
ochelarii se aburesc. În două luni, ne-am obișnuit. Încă o oră după ce ieșim,
ne simțim rău. Când ieșim, suntem roșii pe față. Unii aleargă afară după o gură
de aer, alții la baie sau la sticla cu apă. Nu e prea confortabil”.
Reporter: Purtați pampers doar ca să nu
fiți nevoiți să ieșiți?
Medic: „Da, odată ce am intrat aici, nu
ieșim până nu vine următoarea echipă. Suntem închiși ca în pușcărie”.
Adrian Belîi: „Suntem, probabil, singura țară din lume în care, în circumstanțe de
epidemie cu un virus potențial mortal, primează siguranța pacientului, nu a
medicului. În alte țări, medicii sunt protejați, pentru că dacă moare un medic,
cine o să-i trateze pe ceilalți? La noi, presiunea socială asupra noastră este foarte mare. Pe de
o parte, sistemul medical nu oferă, iar pe de altă parte, pacientul cere.
Pacienții și rudele lor de la medici cer, nu de la sistemul medical. Au fost
chiar și situații de conflict, când pacienților nu le plăcea mâncarea dată de
la spital sau că apa nu era îmbuteliată”.
Aerul pe care îl inspir este fierbinte. Nu-mi ajunge
oxigen și încep să inspir și să expir des. Respirații scurte... Pe spate, de-a
lungul coloanei, simt cum curge transpirația. Corpul mi-e fierbinte și simt cum
prin fiecare por iese transpirația. Picăturile care curg pe spate deranjează.
Îmi trag umerii în față, pentru ca stofa costumului chirurgical să se lipească
de spate și să îmbibe transpirația. Sunt 30 de minute de când mă aflu în
interiorul secției. Lipsa de oxigen îmi generează o stare de panică. Mă sufoc!
Simt că nu mai pot formula coerent întrebările. Mă chinui să adun cuvintele
într-o propoziție și să le memorez. Mă sperii singură de mine și de reacția
corpului meu. Și gura, și gâtul îmi sunt uscate. Uscate până la durere.
Senzația de sete este atât de acută încât încep să înghit în sec, instinctiv,
simțindu-mi esofagul cum se mișcă. Simt că nu pot vorbi. Gura uscată refuză să
scoată vreun cuvânt.
„Eu mă sufoc! Nu am aer” - spune Elena la câțiva pași în
spatele meu.
Adrian Belîi: „Au fost și
lucrători medicali care nu au rezistat
în aceste echipamente. Sunt așa situații. Vor să ajute, dar nu pot. Ei lucrează,
în schimb, pe alte segmente deja”.
Reporter: A fost vreun caz în care un
lucrător medical să își piardă cunoștința?
Adrian Belîi: „Nu. Au fost
cazuri când lucrătorul medical a vomitat, au fost și cazuri de rupere a
costumului și... de contaminare. Din fericire, totul s-a terminat cu bine”.
Pacienții în comă, care nu se pot hrăni
natural, sunt hrăniți pe cale enterală. Li se introduce prin nas o sondă care
trece prin esofag, până ajunge în stomac. Alimentația prin sonda nazogastrală
cu amestecuri speciale asigură necesarul energetic, proteic, glucidic, lipidic
și de minerale. Mâncarea artificială este ambalată în pungi asemănătoare cu
cele în care este plasma. Diferă doar culoarea – e de un galben șters. Și
consistența este diferită.
Reporter: Dar cum e la gust? Ați gustat
vreodata?
Adrian Belâi: Nu e gustoasă. Nu o să vă placă.
Reporter: Dacă sunt alimentați artificial, fiind în comă, cum își fac nevoile fiziologice?
Adrian Belîi: Pacienții au catete urinare. Celelalte nevoi le fac sub ei, deoarece nu pot percepe și anunța când
aceasta vine. Dar, echipa de infirmiere vine imediat și aduce totul în regulă.
Elena, fotoreporterul: Mie nu-mi ajunge aer. Mi-e rău. Simt că nu mai pot. Îmi vine să vomit.
Elena este din
fier curat. Cu dictafonul și aparatul de fotografiat în mâini, am trecut
alături de ea prin două operații de 10 ore pe cord deschis și de transplant de
ficat, prin șapte nașteri una după alta și chiar prin morgă, dar niciodată -
nici n-a clintit din geană. Nimic n-a putut-o frânge. Acum însă, stă ghemuită
pe un scaun, într-un ungher, aparatul de fotografiat alunecându-i din mâini.
Adrian Belîi: Nu poate ieși
acum direct la aer. Nu poate! Acum este periculoasă pentru cei din exterior,
deoarece costumul este contaminat pe suprafață. Ieșirea este lentă și trebuie
făcută conform protocolului, să se dezechipeze corect.
Au sunat ca o sentință aceste cuvinte. Elena a rezistat
fix 40 de minute în interior. A rezistat stoic în timp ce doi lucrători
medicali i-au zis să stea în „poziție răstignită”, cu mâinile în părți și
picioarele depărtate, în timp ce ei făceau cercuri în jurul ei, pulverizând-o
din cap până în picioare cu dezinfectant. A rezistat și s-a dezechipat conform
protocolului, apoi a dispărut în spatele unei uși unde a inspirat adânc.
Peste încă o oră, după ce am vizitat și bolnavii de la
etajul doi, am revenit la aceeași ușă prin care a ieșit Elena. Costumul
chirurgical pe care îl îmbrăcasem sub combinezon stă lipit de corpul meu, ud.
La fel și lenjeria. Mă simt ca un cărbune încins și am senzația că fierbințeala
corpului meu este vizibilă, că ard. Primii stropi de dezinfectat pe care i-am
simțit pe combinezonul meu atunci când mi s-a spus să stau în poziție de „răstignit”
au fost ca o binecuvântare. Am simțit fiecare strop de dezinfectant rece,
pulverizat pe echipament. Echipa cu care am intrat la ora 12 continuă să mișune
pe coridoare, alergând de la un pacient la altul, foșnind din combinezoane,
transpirația curgându-le șiroaie pe spate, cu două perechi de mănuși, respirator, glugă pe cap și
huse pe picioare, cu gâtul uscat și fără să bea măcar un strop de apă pe o
căldură infernală. Lucrătorii medicali de aici tot sunt epuizați.
Psihologic, documentarea pentru acest reportaj a fost traumatizantă.
Pacienți în agonie, lucrători medicali în agonie, senzația de sufocare, sete și
focul care parcă îmi circula prin vene mă bântuie. Ceea ce am văzut și am
simțit pe propria piele m-a frânt. La o săptămână de la această experiență,
când am ajuns la finalul acestui text, pot să cedez, să cad și... să plâng.
Acest material apare cu sprijinul Departamentului Buna Guvernare al Fundației Soros Moldova. Informațiile prezentate în această publicație aparțin autorului și nu reflectă neapărat poziția Fundației.
Tag: COVID19, terapie intensivă, pacienți gravi, Adrian Belîi
Categoria: Banii tăi în sănătate
Preluarea articolelor de pe www.sanatateinfo.md se realizează în limita maximă de 1.000 de semne. Este obligatoriu să fie citată sursa și autorul informației, iar dacă informația este preluată de către alte platforme informaționale on-line trebuie indicat link-ul direct la sursă. Preluarea integrală a informației poate fi realizată doar în baza unui acord încheiat cu Redacția Sănătate INFO. Toate materialele jurnalistice publicate pe platforma on-line www.sanatateinfo.md sunt protejate de Legea 139 privind drepturile de autor și drepturile conexe. De asemenea, de Codul Deontologic al Jurnalistului din Republica Moldova. Pe lângă actele juridice care ne protejează drepturile, mai există o lege nescrisă – cea a bunului simț.
Publicate în aceeași zi
26 decembrie, 2018, 15:31
Cele mai citite
Medic stomatolog originar din Moldova, ucis în cabinetul său ...
17 iulie, 2024, 10:34
(P) Cum să creezi o masă elegantă pentru orice ocazie: sfatu ...
20 septembrie, 2024, 16:46
Medicul Adrian Hotineanu vrea scuze publice de la familia Va ...
16 august, 2024, 17:01
Justiția tocmai a „ucis” un medic. Decriminalizați malpraxis ...
08 noiembrie, 2024, 21:01
Incendiu la bordul unui avion. O țigaretă electronică a expl ...
20 septembrie, 2024, 13:59
Cele mai actuale
Rodica Comendant: Există politici, campanii și resurse, dar ...
11 noiembrie, 2024, 12:59
Vox Populi
Cât timp așteptați o consultație la un medic specialist?
O zi16,29 %