Încă mai rezist... Tare-tare mi-e greu...

Sursa Foto: Elena Covalenco//Sănătate INFO

Violeta Colesnic//Editor: Elena Cioina//Foto: Elena Covalenco

16 februarie, 2022, 19:13

Vizualizări: 5419

Într-o încăpere mică, de câțiva metri pătrați, cu podul atât de jos încât aproape că-l atingi cu creștetul capului, trăiește Vanea. Ca să nu ne lovim de rama ușii, plecăm capul atunci când intrăm. În camera strâmtă au încăput două paturi înguste, o masă și câteva zeci de ghiveciuri cu flori de cameră, care ocupă aproape tot spațiul și așa mic.

Pentru noi aproape că nu este loc, așa că oprim chiar lângă ușă. În mijlocul odăii, așezată pe un scaun, ne așteaptă Emilia.

- Tare mi-e greu, tare-tare greu, dar nu am ce face, este bărbatul meu și am făcut cinci copii cu el.

De Vanea, bărbatul Emiliei, ne desparte o sobă. Fac un pas și ajung în mijlocul camerei, iar de acolo îi văd doar mâna cu care se ține de corlatele patului. Pe pumnul strâns în jurul barei de metal, cu litere rusești și vopsea albastră are tatuat numele lui:

„Ваня”

Izolat într-un pat special, dotat cu corlate înalte pe ambele părți, îmbrăcat în tricou și cu scutec, Vanea ne privește de după soba care desparte camera în jumătate. Într-un cui bătut în perete deasupra capului lui, stă aninat un fluier pus pe ață.

„Când se plictisește, el fluieră”, explică soția lui.

Sub patul care este ca un fel de țarc pentru el, pentru a nu putea evada, se vede o ploscă cu deschizătura largă în partea de sus și o altă ploscă urinară, ambele folosite pentru nevoile fiziologice ale bolnavilor imobilizați la pat. Bărbatul stă cu mâinile sprijinite fix lângă cele două cioturi care au rămas din picioarele lui.

Vanea are ambele picioare amputate.

Acum trei ani i s-a înnegrit degetul mic de la picior. I l-au tăiat, dar a apărut cangrena.

Emilia: Erau viermi acolo și stropeam cu solearcă (motorină), pentru că nu știam ce să facem. Doctorul îi spunea că trebuie operație, dar el nu voia. După un an după ce i-au tăiat un picior, s-au înnegrit și degetele de la celălalt picior. Cangrena a ajuns până sus, așa că nu au avut ce să îi facă și i-au tăiat și al doilea picior.

Anul trecut, Asociația Obștească „Angelus Soroca”, specializată în îngrijiri paliative la domiciliu a deservit 184 de pacienți. Vanea este unul dintre ei.

Echipele Asociației sunt împărțite pe regiuni, iar noi însoțim echipa formată din asistenta socială, Irina Vacaru și asistenta medicală Alexandra Șerbacenco. Alexandra deservește în jur de 26 de pacienți din satele Vădeni, Căinarii Vechi, Bulboci și câteva regiuni din orașul Soroca.

Cele două femei, însoțite de administratorul Asociației, Valeriu Dobrovolschi, își fac loc în cămăruța mică a lui Vanea și încep a scoate din genți aparate de măsurat și medicamente, tot punând întrebări.

Vanea ascultă. Emilia răspunde.

- Tare îmi este greu cu el. Uneori vine băiatul și mă mai ajută să-l mut de pe pat, dar de multe ori mă descurc singură. Eu scot corlatele de la pat, îl pun în cărucior și abia apoi schimb albiturile de pe pat. Mă doare deja într-o parte de la atâta cărat. Fata ne-a trimis din Italia un pat special, cu corlate, pentru că el sare din pat, se târăște până afară și țipă. Rupe pampersul (scutec) de pe el, dar el costă tare scump. Ieri am fost la moară să fac ulei și când am venit, era cu scutecul rupt și era... strașnic. Mare noroc avem că ne aduceți pelinci.

Alexandra Șerbacenco, asistent medical: A fost psihologul și a vorbit cu doamna Emilia. El este într-un fel, să spunem așa, optimist, și nu are nevoie de psiholog. Doamna însă trece greu prin această situație, pentru că este responsabilă și de treburile casnice, dar și de un bolnav care necesită permanent supraveghere. La domnul Ion a fost un caz de ateroscleroză a vaselor sangvine. A fost afectată circulația sângelui prin vasele de sânge. Deși i-au fost amputate picioarele, el oricum resimte durerea și din această cauză strigă toată noaptea. Așa că îi dăm pastile pentru dureri.

Emilia spune că primește, lunar, 2300 de lei pentru că e îngrijitorul personal al soțului ei. În schimb, nu i se mai oferă indemnizația pentru perioada rece a anului. Cineva le-a adus o remorcă cu lemne și asta îi ajută să iasă din iarnă.

Emilia: Am auzit că dacă îngrijitorul este membru de familie, suma va fi redusă la 1700. Dacă o să-mi reducă această sumă, să-l ia pe Vanea la ei și să-l îngrijească singuri, să vadă cum e să îngrijești un om calic care are nevoie de scutece, medicamente, mâncare etc. Tare mi-e greu, credeți-mă, tare greu…

- Ei, nu mai este greu. Da ce este așa de greu?, intră în vorbă la un moment dat Vanea.

- Oooof, ce știi tu…, îi răspunde Emilia.

Alexandra începe procedura obișnuită de examinare, iar el tace și doar ascultă tot ce-i spune.

La plecare, Emilia ne spune că, deși au împreună cinci copii, viața ei alături de Vanea a fost grea. Mult prea grea. Chinuitoare. Și totuși îi este alături, ea fiind singurul lui sprijin emoțional. Îl îngrijește, îl spală, îl hrănește și îi alină durerile. Chiar dacă de-a lungul anilor el i-a provocat multă durere. Și încă îi mai provoacă. „Îi dau pastile de liniștire, să se mai calmeze și să doarmă. Încă mai rezist”, ne spune femeia.

Casa doamnei Galina este situată în centrul orașului Soroca. Camera ei e plină cu poze în rame vechi și icoane, iar masa de la capătul patului este încărcată cu medicamente. Învelită cu plapuma și câteva ștergare aranjate în jurul capului, bătrâna are doar ochii neacoperiți. Alături de ea, pe pernă stă o lanternă, la căpătâi are un telefon, iar mâna dreaptă o ține pe o Biblie.

- Mă doare, foarte tare mă doare piciorul.

Alexandra: S-a agravat situației doamnei. În luna decembrie a alunecat în baie, a căzut și și-a fracturat piciorul din șold. Ar trebui operată, dar inima ei slabă nu ar rezista unei intervenții chirurgicale.

Irina Vacaru: De fiecare dată când venim, ea ne vorbește despre moarte. Știe că nu va mai putea merge, de asta și își dorește atât de mult să moară, ca s-o scape pe fiica ei de chinul de a îngriji un bătrân țintuit la pat. A fost psihologul și a discutat cu ea, dar în timpul acestor discuții noi ieșim, pentru că mulți nu vor să destăinuie anumite detalii în prezența mai multor persoane.

Valeriu Dobrovolschi: Dacă persoana este în depresie, psihologul știe cum s-o scoată din această stare și, respectiv, acceptă mai ușor situația în care este. Urmărim ca, înainte de moarte, bolnavul să nu fie într-o stare de demoralizare totală. Este important ca psihicul lui, chiar și înaintea morții, să fie stabil, să fie liniștit. Este important ca și pacientul, și familia lui să se simtă bine din punct de vedere psihologic. Anume familiile suferă foarte mult și, de mult ori, familia care îngrijește este într-o stare psihologică mult mai gravă decât bolnavul, cu stări depresive. Pe un muribund poți să-l ajuți într-o limită oarecare, dar este important să lucrăm și cu familiile lor, să nu cedeze nervos.

„Că vin la mine și îmi spun o vorbă bună deja este foarte bine. Înainte lucram prin grădină, dar acum, iată, stau în pat și nu fac nimic”, spune bătrâna, plângând. „Nici să mă ridic nu pot…”

De ambele corlate ale patului sunt legate două bucăți de pânză, iar atunci când vrea să se ridice, Doamna Galina se ține de ele și, centimetru cu centimetru, se ridică pe șezute. Sunt ca un fel de macara cu ajutorul cărora, cu mult efort, dar se ridică.

Așexandra Șerbacenco: Pentru că stătea doar culcată, a început să tușească din cauza mucozităților acumulate. Pentru a evita o pneumonie, i-am spus că periodic trebuie să se ridice pe șezut.

Valeriu Dobrovolschi: Avem paturi multifuncționale, dar, din păcate, toate sunt ocupate acum. Imediat cum se eliberează unul, îl aducem, dar avem foarte puține și este imposibil să ajungă pentru toți pacienții, pe care îi deservim.

Doamna Galina începe să plângă cu cuvinte pe care nu le deslușesc din cauza lacrimilor. Înțeleg că întrebările noastre despre trecutul și tinerețea ei au sensibilizat-o și știu că trebuie să intervin cumva să o liniștesc, dar nu știu cum. Când văd pe pat, lângă ea, o carte pe care o tot mângâie în timp ce plânge, o întreb ce citește. Și reușesc, astfel, să o liniștesc, pentru că ia cartea în mână și o deschide. De printre pagini scoate o poză cu o fată.

- Asta este nepoata mea. Țin fotografia ei în Biblie. Este tare frumoasă. Și deja este mare.

Se uită îndelung la poză și zâmbește, uitând de lacrimile rămase în colțul ochilor, care se preling încet pe lângă urechi, îmbibându-se în pernă. Ne spune că în 1980 fiica ei, care era sportivă, a participat la jocurile Olimpice de iarnă de la Moscova. Nu a mai revenit în țară, dar s-a stabilit acolo și și-a întemeiat o familie. Poza lor o păstrează în Biblie.

Acum Doamna Galina este îngrijită de cealaltă fiică, rămasă să trăiască în Soroca.

Irina Vacaru: Din păcate, de asistență socială nu pot beneficia toți acești bătrâni bolnavi, ci doar cei care nu au copii, așa că atunci când venim prima dată cu echipa, întreb despre ajutoarele pe care le primește. Evident, dacă are ajutor din partea fiicei nu i se cuvine ajutorul social. Vrem să dezvoltăm acest serviciu în cadrul Asociației noastre, pentru că nu este corect ca unui bătrân să i se refuze ajutorul social doar pentru că are copii. Dacă din partea statului nu primește ajutor, încercăm să ajutăm prin intermediul Asociației. Am pus cutii de donații prin mai multe magazine și o dată la trei luni cumpărăm produse alimentare, praf de spălat și alte lucruri necesare și le oferim pacienților social defavorizați. O dată în lună le aducem celor care stau la pat câte un pachet de scutece.

Sanatateinfo.md: Din ce vă susțineți financiar, având în vedere că pe lângă serviciile care le oferiți pacienților paliativi, trebuie să salarizați o echipă multidisciplinară?

Valeriu Dobrovolschi: O stabilitate financiară o avem din partea CNAM, dar suntem finanțați și de diverse asociații din străinătate și de agenți economici. Încercăm să colectăm bani de oriunde este posibil, inclusiv organizăm diferite manifestații. Recent am primit de la britanici bastoane, premergătoare, cărucioare, dar, din păcate, situația este mai complicată în cazul paturilor multifuncționale. Le spunem finanțatorilor cam de ce ar avea nevoie beneficiarii noștri și sperăm că vom obține astfel de produse, ca să putem să le distribuim pacienților. Evident că atunci când mergem la pacienți nu putem doar să facem anumite proceduri medicale, ei au nevoie și de echipament para-farmaceutic, medicamente, produse igienice, etc. Noi am deschis Asociația în 2014 și la început din partea statului primeam o sumă modică, 50 de lei de vizită pentru întreaga echipă. Era o sumă mai mult formală, dar cu anii s-a mai mărit un pic. Oricum, rămâne de dorit mai mult. Este greu să activezi în acest domeniu, dar este important ca astfel de servicii să fie prezente în toate raioanele țării.

Doamna Elena a lucrat anesteziolog în spitalul din Soroca timp de 30 de ani. Apoi i-au depistat o „osteomă” (tumoră benignă a osului) și a avut cinci operații la cap. Ultima dată în 2007. De atunci nu a mai lucrat. Femeia are partea dreaptă a craniului deformată, ușor turtită, fără păr crescut pe acea zonă. Vorbește rar, dar clar.

- Eram în spital, paralizată, operată și țin minte că tânjeam după profesia mea. Eram moartă pe masa de operații, iar după ce mi-am revenit mă gândeam: „ei de ce m-au reanimat, dar nu m-au lăsat să mor?...Dacă mă lăsau atunci să mor, acum aș fi fost uitată de mulți. Aștept vizitele „îngerașilor”, cum îmi place să le spun. Îmi place să petrec timp cu ei și mă simt mult mai bine moral, atunci când vin la mine. Mă și ajută foarte mult, îmi aduc medicamente și ajutoare. De multe ori, ajutorul acesta din partea lor vine exact în momentele când avem cea mai mare nevoie. Ginerele meu mă duce la mănăstire în fiecare duminică și eu aprind câte o lumânare pentru fiecare din ei. Să fie ei sănătoși, pentru că au grijă de noi, bolnavii. Fetelor, să nu vă îmbolnăviți niciodată…

Victor, băiatul ei de 24 de ani, care are grijă de ea, spune că inițial nu înțelegea cine sunt „angelușii” care vin să o viziteze pe mama și chiar s-a speriat că este vorba de vreo sectă.

Victor: Îmi dau seama că pentru ea aceste vizite sunt importante și de mare ajutor, pentru că de multe ori rămâne fără medicamente. Noi cumpărăm tot ce trebuie, dar uneori chiar nu ne ajung bani pentru tot, pentru că ea primește multe preparate. În plus, aceste vizite o bine dispun, pentru că are cu cine vorbi.

Irina Vacaru, asistens social: Doamna Elena a lucrat la spital, iar acum ea are nevoie de ajutorul nostru. Pentru că doamna Elena nu se poate deplasa singură, am fost la Întreprinderea pentru Gestionarea Fondului Locativ după certificate, am ajutat-o să completeze cererea pentru asistență socială din primărie. Încerc să mă implic și să ajut cu tot ce pot. Îi informez pe beneficiarii noștri de ce documente au nevoie în diferite situații.

Valeriu Dobrovolschi: Irina merge la pacienți și îi ajută să completeze fișele sociale și, în funcție de necesități, încercăm să rezolvăm cazurile lor. Încercăm să-i ajutăm pe omeni, inclusiv cu completarea cererilor, pentru ca să nu se lase învinși de birocrație. Dacă pacientul este la pat, încercăm să-i rezolvăm problemele legate de acte. De asemenea, oferim produse alimentare, igienice și orice este necesar. Este un aport în plus pentru ei.

Irina Vacaru: Atunci când din partea statului nu li se oferă ajutor social, încercăm ca prin intermediul Asociației să le oferim ceea de ce au nevoie. Mergem pe la agenții economici și rugăm să ne ofere ceva produse. Avem o fabrică de conserve în oraș care ne oferă conserve și le distribuim celor care au nevoie. Ca în cazul lui Mihai.

Recent „Angelus Soroca” a organizat un concert de caritate, iar din banii acumulați au cumpărat produse pentru șapte copii din lista lor de beneficiari. Pentru că Mihai a fost plecat la reabilitare medicală, darurile lui au ajuns la el abia acum. Băiatul este din satul Văleni și s-a născut cu tetrapareză. Un iepuraș din pluș plin cu ciocolate pare să-l încânte mai mult decât produsele igienice, produsele alimentare și o jumătate de tonă de cărbuni descărcată din autoutilitara parcată la ei la poartă. „Toate aceste daruri sunt pentru mine?”, întreabă mirat copilul? Apoi, drept mulțumire, Mihai le spune două poezii.

Vizita începe cu o demonstrație de mers. Cu pași mici, ușor nesiguri, băiețelul merge singur vreo doi metri și ajunge direct în brațele lui Valeriu Dobrovolschi. Urmează aplauze șnesiguri, băiețelul merge singur vreo doi metri și ajunge direct în brațele lui Valeriu Dobrovolschi. Urmează aplauze și un zâmbet larg din partea copilului, dar și a mamei lui, pentru care fiecare pas al lui Mihai este o victorie proprie asupra tuturor greutăților prin care trece.

Divorțată de câteva luni, mama lui Mihai încearcă să facă față situației de a crește singură un copil bolnav. În primul rând vrea o casă doar a lor.

- În situația în care sunt acum, fiecare ajutor contează. Aș vrea să îl duc la sanatoriu unde să se lucreze cu el, să aibă progrese... Știu că nu va merge la fel ca alți copii, dar măcar să poată merge. Până acum făcea doar câte trei pași, dar acum merge mai bine.

Valeriu Dobrovolschi: Din luna martie intenționăm să oferim și ședințe de chiripractică (o modalitate extrem de eficientă de a manipula articulațiile în vederea restabilirii poziției si mobilității normale a acestora) și dacă doriți, putem să vă înscriem în lista doritorilor. Avem deja câteva cazuri de succes în care, efectiv, am pus pe picioare câțiva pacienți, așa că ar fi bine să beneficiați de acest serviciu.

Când sunt întrebați dacă le trebuie baston, mămica scote la iveală un baston miniatural, de vreo 50 cm.

- Iată, i-a făcut bunelul un baston mic, special pe mărimea lui.

Valeriu Dobrovolschi: Noi putem să vă ajutăm să vă înscrieți la centrul de îngrijiri paliative din satul Isacova. Dacă vă decideți, ne spuneți.

Irina Vacaru, asistent social: Din păcate, lui Mihai nu i se acordă ajutor social, pentru că locuiește la bunici. Este foarte greu să obții astfel de ajutor din partea statului, pentru că ei se uită cum trăiește persoana, ce are în casă și dacă sunt mai mulți membri în familie și, mai ales că locuiește cu buneii, care au pensie, evident, nu i se acordă ajutor social. Astfel, băiețelul beneficiază doar de pensia de invaliditate.

- Divorțasem și am rămas fără masă, fără casă, singură cu un copil bolnav. Mi-a fost foarte greu la început și aveam nevoie măcar de o susținere morală. Când te gândești câte greutăți ai de înfruntat mai departe de una singură, te distrugi psihic. Vizitele acestea sunt foarte importante pentru noi, pentru că nu ne simțim singuri și chiar suntem recunoscători pentru fiecare ajutor primit și, mai ales, pentru atâtea daruri care i-au adus lui Mihai. Mulțumim.

Rămasă singură, fără copii și trecută prin mai multe intervenții chirurgicale, Nadejda, care are 90 de ani, a fost luată acasă la sora ei mai mică, Maria, care are și ea o vârstă destul de înaintată - 82 de ani. Deși îi este greu să aibă grijă și de sora ei, spune că altă soluție nu a avut.

- Nadejda: Cum să o duc acasă, dacă acolo nu sunt deloc condiții, nici măcar soba nu este bună. Dacă o duc la ea acasă ambele suntem pierdute, pentru că eu tot sunt bătrână și nu pot face atâtea drumuri pe zi la ea și înapoi. Ea nu poate mânca și nici la veceu nu poate merge. Mă gândesc că, doamne ferește să mă îmbolnăvesc și să cad la pat, ce va fi cu ea? Ea a avut mai multe operații, nu poate merge, nu-și poate folosi o mână, nu poate merge la veceu. Cum să o duc la ea acasă? Cine să aibă grijă acolo de ea dacă nu are pe nimeni? Și încă nici ajutor social nu vor să îi ofere.

Irina Vacaru: Doamnei Maria nu i se oferă ajutor social pe motiv că este întreținută de sora ei care are 82 de ani. Ca să i se ofere ajutor social, cei din primărie spun că ea trebuie să fie dusă la ea acasă, dar acolo nu are deloc condiții. Nici nu are cine avea grijă de ea, pentru că nu are copii. Potrivit legii, îngrijitorul poate să primească un fel de salariu, fiind angajat în calitate de asistent personal al bolnavului. Acest lucru este destul de complicat, pentru că lista doritorilor este mare și durează mult până se eliberează un loc. Noi, de la Asociație, nu putem face nimic pentru urgentarea examinării unui caz.

Alexandra ne spune că până acum trei luni Doamna Maria mergea, dar acum nu mai poate, așa că au grijă să îi aducă scutece, protectoare pentru pat și medicamente.

Valeriu Dobrovolschi: Acceptăm în special persoane din familiile defavorizate. Asta înseamnă că ei au nevoie nu doar de îngrijire medicală și psiho-socială, dar este nevoie și de ajutor material. Sunt cazuri când bolnavul nu are pe nimeni și atunci trebuie să intervenim și să facem orice posibil ca să ajutăm, poate mai mult decât în cazurile bolnavilor care au familie. Ca administrator, încerc să rezolv problemele lor, dar suntem limitați financiar, mai ales în perioada pandemică. Încercăm să dezvoltăm serviciile noastre cu ajutorul mai multor organizații și al APL-urilor, dar din păcate, avem foarte puțină susținere din partea APL-urilor. Sperăm că se vor schimba timpurile și vom avea posibilitate să ajutăm cât mai mulți pacienți.

Sanatateinfo.md: Din ce fonduri achitați salariile psihologului și asistentului social odată ce ei sunt specialiști non-medicali, respectiv, CNAM nu plătește pentru aceste servicii?

Valeriu Dobrovolschi: Sper ca la un moment dat problema cu salariile psihologului și a asistentului social să fie rezolvată. De exemplu, acum suntem „în aer” cu salariile lor, și nu este prima dată când suntem în situația că nu avem bani să-i plătim. Am prevăzut acest fapt, așa că vreo două luni, până rezolvăm problema, îi plătim din fondurile prevăzute pentru situațiile excepționale din proiectele pe care le obținem. Anul trecut, la fel, am avut astfel de situație, așa că noi căutăm din timp fonduri pentru a asigura salariile angajaților. Ar fi bine să avem o sursă sigură de finanțare și chiar ne bazăm pe ajutorul CNAM. Știu că s-a discutat ca serviciile psihologului și asistentului social să fie achitate tot de CNAM, dar nu știu ce s-a decis. Sper să fie o decizie pozitivă și să activăm mai departe în format integral.

Sanatateinfo.md: Ați spus că sunteți ajutați de „companii britanice”. De ce nu primiți mai mult ajutor din partea statului, ai căror cetățeni sunt acești pacienți?

Valeriu Dobrovolschi: Nu putem spune că din partea statului nu s-au mișcat lucrurile în acest domeniu. Deși lucrurile s-au schimbat spre bine, oricum nu este suficient. Prețurile cresc foarte mult, inclusiv ne este foarte greu să găsim lucrători, pentru că trebuie să le plătim salarii mari pentru a-i păstra în funcție. Chiar și așa, Asociația noastră se străduie să ofere un nivel cât mai înalt de deservire pentru pacienții din Soroca. Psihologul merge lunar doar la 5-10 pacienții, la cei care chiar au nevoie de consiliere psihologică, care au depresii grave.

Veronica are 56 de ani și a fost operată oncologic. A fost la evidența celor de la „Angelus Soroca” timp de un an, iar asta este ultima vizită a asistenței medicale, Alexandra.

- Pastile pentru dureri mai aveți?

- Dacă aveți, dați-mi. Lăsați-mi tot ce puteți. Primesc 1000 de lei pe lună și dacă mai merg la Chișinău la o consultație, nu-mi mai ajung bani și de medicamente. Evident că ceea ce ne oferă cei de la Asociație ne ajută foarte mult. Iată preparatele care mi le-au adus astăzi îmi ajung pentru o bună perioadă de timp. Nici nu știu cum să le mulțumim pentru acest ajutor, mai ales că noi suntem doi invalizi în casă. Nu oricine își permite în ziua de azi să cumpere medicamente și sunt situații când poate să-ți fie tare rău, dar dacă nu ai bani să cumperi medicamente, taci și suferi. Au fost situații când am strâns de prin casă haine pe care nu le mai îmbrăcăm și le-am dus la piața second hand. Le-am vândut pentru a face câțiva bănuți pentru medicamente.

Alexandra deschide geamantanul plin cu cutii de medicamente și începe să răscolească, căutând ceva anume.

„Nu avem atâtea finanțe ca să putem să ajutăm toți pacienții și să le aducem medicamentele de care au nevoie, dar măcar cele mai importante încercăm să le aducem”, spune ea.

Veronica: Sânul nu mi l-au tăiat, dar mi-au tăiat tot de subsuori și din cauza aceasta mușchiul mâinii este atrofiat și cade, de asta și am mâna permanent umflată. Din cauza radioterapiei s-a rupt retina ochiului și am fost operată. Acum am niște silicon în ochi. Acum, că s-a încheiat un an de când am fost la evidența celor de la Asociație, îmi va fi mai complicat, pentru că medicamentele care mi le dădeau chiar m-au salvat de multe ori.

În cadrul Asociației Angelus Soroca activează nouă lucrători. Pentru că salariile medicilor din alte domenii sunt mult mai mari decât al celor care lucrează în domeniul serviciilor paliative, este greu să găsească lucrători, pentru că cei cu studii medicale nu prea sunt interesați să lucreze în astfel de asociații sau hospice-uri, mai ales în localități mici. Pentru a-și menține lucrătorii, Valeriu spune că este nevoit să caute fonduri suplimentare de oriunde reușește.

Valeriu Dobrovolschi: Este nevoie de a dezvolta aceste serviciu, pentru că vedeți care este situația, acești oameni sunt lăsați în voia sorții. Familiile lor tot suferă foarte mult din cauza efortului depus pentru persoana pe care o îngrijesc. Ne sună și din alte raioane și ne roagă să ajutăm, ne întreabă de ce la ei în raion nu sunt astfel de servicii de îngrijire paliativă la domiciliu. Este nevoie ca acest serviciu să acopere toate raioanele, nu doar 4-5 câte sunt acum. Din păcate, mulți bolnavi mor într-o stare de agonie, ceea ce nu este corect nici din punct de vedere spiritual, nici uman. Sunt tratate internaționale care stipulează cum ar fi corect și decent să se poarte statul cu pacienții săi grav bolnavi.

Sanatateinfo.md: De ce donatorii străini finanțează astfel de servicii în Republica Moldova și îi ajută pe pacienții de la noi din țară?

Valeriu Dobrovolschi: Capacitățile lor financiare sunt mult mai mari decât la noi. În plus, oamenii au tendința de a-și ajuta aproapele. În situația în care trăim în Republica Moldova este foarte greu pentru toți și, poate, dacă am fi un stat mai bogat, am putea și noi să îi susținem pe cei care au nevoie. Când ai susținere financiară poți face lucruri frumoase.

O echipă multidisciplinară care prestează servicii de îngrijiri paliative este compusă din cel puțin 4 specialiști – un medic, un asistent medical, un asistent social și un psiholog. Recomandarea e ca toți să aibă specializare în domeniul paliației. Pentru că în Republica Moldova, serviciul, deși s-a dezvoltat în timp, rămâne în continuare unul subfinanțat, iar multe echipe sunt incomplete. Lipsesc anume cei doi lucrători non-medicali, pentru care prestatorii de servicii paliative nu au sustenabilitate financiară stabilă. Aceștia sunt nevoiți să caute mereu resurse din diverse fonduri alternative, pentru că așa cum spun și pacienții, e foarte important să fie susținuți social și psihologic nu doar ei, dar și familiile lor.

Din acest an, serviciile prestate de psihologii și asistenții sociali implicați în consilierea pacienților paliativi ar trebui să fie finanțați din Fondurile asigurării obligatorii de asistență medicală. Nu se știe însă dacă acest lucru se va întâmpla, or, Compania Națională de Asigurări în Medicină, care gestionează banii din acest buget, a oferit un răspuns evaziv în acest sens.

Anunț important de la CNAM. Cine nu reușește va plăti de ȘASE ori mai mult

Guvernul va da banii grămadă pentru a motiva tinerii medici să meargă la sate

Hărțuire și intimidare la Centrul Republican de Reabilitare pentru Copii? Medicii se plâng că sunt hărțuiți, iar administrația spune că aceștia sunt corupți

Tag: îngrijiri paliative, FAOAM, CNAM, servicii, sfârșit de viață, pacienți, bani

Categoria: Știri Interne

Preluarea articolelor de pe www.sanatateinfo.md se realizează în limita maximă de 1.000 de semne. Este obligatoriu să fie citată sursa și autorul informației, iar dacă informația este preluată de către alte platforme informaționale on-line trebuie indicat link-ul direct la sursă. Preluarea integrală a informației poate fi realizată doar în baza unui acord încheiat cu Redacția Sănătate INFO. Toate materialele jurnalistice publicate pe platforma on-line www.sanatateinfo.md sunt protejate de Legea 139 privind drepturile de autor și drepturile conexe. De asemenea, de Codul Deontologic al Jurnalistului din Republica Moldova. Pe lângă actele juridice care ne protejează drepturile, mai există o lege nescrisă – cea a bunului simț.