Mărturiile unui fost rezident care a știut de pacienții morți ai celui mai cunoscut traumatolog din România: „Victimele adevărate nu eram noi”

Sursa Foto:

redactor

13 decembrie, 2016, 12:21

Vizualizări: 7425

O scrisoare tulburătoare a unui doctor scoate în evidență un sistem medical atât de defect, din care nu ies sănătoși nici pacienții, dar nici doctorii.

Redactor: Irina Papuc

O scrisoare tulburătoare a unui doctor scoate în evidență un sistem medical atât de defect, din care nu ies sănătoși nici pacienții, dar nici doctorii. Un tânăr ortoped, care lucrează acum în Franța, a povestit că a făcut rezidențiatul, sub îndrumarea profesorului Gheorghe Burnei din România, care a devenit subiectul unei investigații privind mai multe cazuri de malpraxis la copii, dar și de mituire, motiv pentru care a fost reținut și se află acum în arest la domiciliu. Confesiunile tânărului nu sunt surprinzătoare, însă dureroase și greu de citit. Tânărul doctor povestește că a devenit fără să vrea, la fel ca și colegii săi de atunci, martor al unor experimente revoltătoare, făcute de doctorul Burnei, care s-au soldat cu decesul pacienților.

Între 2005-2006 Roman Marchitan a fost rezident la secția de ortopedie pediatrică de la Marie Curie, sub îndrumarea lui Burnei. Ortopedul Marchitan este primul care a fost de acord să vorbească public despre experiența profesională cu Gheorghe Burnei. A fost de acord ca să fie publicată, astfel ca mai mulți doctori să prindă curajul să vorbească:

Să fii medic în România e în primul rând umilitor, după care în practica de zi cu zi poţi stoarce şi ceva satisfacţie profesională, dar totul e un compromis continuu cu propria ta conştiinţă. Iar conştiinţa se erodează treptat sub presiunea rutinei şi cei care “supravieţuiesc“ dezvoltă un fel de bătături morale, altfel nu poţi continua.

Fără să victimizez profesia, dacă încerci să înţelegi ce se întâmplă cu sistemul, cum funcţionează cu adevărat mediul opac al medicinei româneşti, nu poţi reduce totul la şpagă şi malpraxis (...) Majoritatea sunt nişte tipi decenţi şi profesionişti şi fiecare dintre ei, dacă pleacă în străinătate, respiră uşurat că nu mai are nevoie de şpăgi şi nu mai este obligat să trimită pacientul să-şi cumpere perfuzii şi şuruburi. Vă rog să nu vă speriaţi, nu vă scriu pentru a opune o opinie diferită sau pentru a vă face morală, vă scriu pentru că mă simt vinovat.

Mă întreb dacă aţi avut vreodată posibilitatea să-l auziţi vorbind liber, în afara unui discurs învăţat pe de rost. E halucinant. Individul e incapabil să lege în mod coerent mai mult de trei cuvinte. Cel mai spectacular era să-l vezi enervat, şi era aşa mai tot timpul. Citesc cu stupefacţie lista de titluri şi funcţii pe care a reuşit să le acumuleze acest personaj de o inteligenţă cât se poate de limitată (o spun cât se poate de obiectiv, mi s-a ofilit şi ultimul dram de încrâncenare în legătură cu subiectul în cauză pentru a mai fi subiectiv), a cărui singură calitate a fost obstinarea şi încrederea neclintită în propriul geniu. Burnei reinventase un fel de medicină paralelă, contrară oricărei logici curente, călcând pe victime fără nici o fărâmă de mustrare de conştiinţă. Dacă aţi avea posibilitatea să cunoaşteţi persoana aşa cum am cunoscut-o noi, aţi înţelege că imaginea de monstru fără remuşcări nu e doar produsul impresiei unei mase subiective de victime, există în carne şi oase şi nimic din ce auziţi în legătură cu el nu e exagerat.

În epoca modernă, experimentarea unei tehnici direct pe pacienţi este acceptată într-un cadru extrem de reglementat. Pacienţii trebuiesc informaţi corect şi obiectiv, riscurile în caz de eşec nu trebuie să fie superioare riscurilor aferente unei tehnici consacrate, inovaţiile radicale sunt obligatoriu testate “în afara pacientului” şi validate de un consiliu mono sau pluridisciplinar.

Burnei era obsedat să inventeze ceva. Orice. Tragedia lui personală era că se născuse prea târziu şi totul fusese déjà inventat. Nici o intervenţie nu avea să poarte numele lui şi nimeni nu avea să înceapă frazele din prezentările de caz undeva în Oklahoma cu “according to Burnei, we should…”. Nu cerea părerea nimănui, important era “le flair”, insipirația, era competent în orice domeniu.

Opera uneori adulţi fără să-şi pună problema că nu avea nici o pregătire medicală în acest sens. E ca şi cum aş veni eu să vă operez de glaucom. Adulţii nu sunt nişte copii de dimensiuni mai mari, nu e suficient să foloseşti nişte plăci de dimensiuni adecvate sau nişte broşe mai groase, nici un ortoped de copii nu ştie să opereze corect o banală fractură de gleznă, cu excepţia cazului în care familia uzează de o avalanşă de pile şi relaţii. Numai că doctorul Burnei nu ştie cum vine treaba cu profilaxia bolii tromboembolice la adulţi, un detaliu minor. Pacientul a decedat. Familia n-a depus plângere, şi atâta timp cât familia nu depune plângere. Business as usual.

Problema e că incapacitatea de a-ţi asuma propriile eşecuri şi de a-ţi recunoaşte limitele poate transforma şi un caz banal într-o tragedie. Oricât ai fi copleşit de propriul tău geniu anumite limite umane şi deontologice ar trebui să rămână în vigoare, altfel devii o caricatură modernă de Victor Frankenstein. Toţi învăţăm să spunem pacienţilor: îmi pare rău, dar nu există altă soluţie, nu ţine de competenţa mea, dar vă recomand să mergeţi la cutărescu (...) El, Profesorul, a excizat tumora din calcaneu (în acest punct orice ortoped se ia cu mâinile de cap şi respiră profund) şi copilul a decedat la scurt timp în urma unei extensii metastatice. Ce făceam noi în timpul asta? O evitam pe mama copilului şi evitam să discutăm cazul între noi.

În orice ţară evoluată, genul ăsta de practici nu va fi întâlnit. Nu pentru că ar lipsi chirurgii care se cred infailibili şi dotaţi de o inteligenţă ieşită din comun, suntem mulţi croiţi după acest format. Problema e că în cazurile rare în care aceste calităţi sunt potenţate şi de o lipsă totală de scrupule, indivizii sunt identificaţi şi sancţionaţi de sistem. Vă voi da exemplele Franţei şi Belgiei. Pacienţii sunt încurajaţi sistematic să împărtăşească direcţiunii spitalului experienţele. Direcţiunea îi contactează pe cei care au exprimat nemulţumiri pentru a elabora problema şi pentru a preveni eventualele recidive cu toate părţile implicate. Discutăm de mici fleacuri, gen “pulpele de pui sunt complet lipsite de gust” sau “a trebuit să aştept două zile înainte să pot fi operat”. În momentul în care are loc un eveniment medical grav direcţiunea îţi poate cere explicaţii (nu te execută, doar îţi cere explicaţii) atât de rapid încât te întrebi când naiba au avut timp să afle?

Şeful Comisiei Medicale din spitalul meu mic din fundul Franţei m-a sunat săptămâna trecută să mă întrebe ce naiba e PRP-ul ăsta pe care m-am apucat să-l fac? E vorba de un tratament care nu e recunoscut de casa de asigurări, dar care are nişte baze ştiinţifice foarte solide şi sute de articole ştiinţifice care-l validează. I-am explicat prin telefon, va veni peste o săptămână cu mine în sală să vadă exact cum funcţionează tehnica şi mergem înainte. Nu există nici o plângere, nu am înregistrat nici o complicaţie, e vorba de o precauţie normală din partea administraţiei care s-a autosesizat în legătură cu o potenţială problemă.

(...)Pacienţii nu depuneau plângere pentru că erau condiţionaţi să-l considere autoritatea supremă şi li se dădea de înţeles că era vorba de câte un eşec excepţional. Mă întreb dacă cineva se va apuca într-o zi să evalueze în mod obiectiv amploarea catastrofei. Să ia condicile operatorii, să contacteze pacienţii, să reevalueze cazurile şi să le rediscute cu nişte medici competenţi.

Noi, medicii, am fi avut obligaţia să sesizăm Colegiul Medicilor, instituţia care are prerogative supreme în sancţionarea practicilor deviante. Mă pufneşte râsul când scriu. Colegiul Medicilor e o structură atât de flască încât nu sancţionează decât în momentul în care este sigur că individul e condamnat definitv de justiţie, to be on the safe side. Dacă nu mă credeţi, îi puteţi întreba.

Nu vi se pare bizar că nimeni nu era la curent? Vă asigur că toată lumea ştia ce se întâmplă.Între timp, Burnei a continuat cu premierele mondiale, cultul mesianic generase o isterie întreagă. Scriind asta, îmi dau seama că suntem o ţară fertilă pentru genul ăsta de indivizi. Dacă vă spun că a mai existat unul, care exact ca Burnei «credea sincer în destinul său excepţional, suferea acut de un complex al originilor modeste, impunea în mod activ un cult al personalităţii şi era lipsit de scrupule în securizarea propriei poziţii şi în atingerea scopurilor», rings a bell?

Să ştiţi că o parte din premierele mondiale reclamate de Burnei nu erau neapărat experimente umane, ci doar tehnici chirurgicale copiate şi apropriate. Noi ridicam din umeri şi întorceam pagina sau schimbam canalul. Presa nu era plătită să verifice, spaţiul publicitar dă tot felul de drepturi. Restul erau nişte experimente umane revoltătoare.

Sunt sigur că nu sunt singurul din foştii rezidenţi care blochează acea perioadă în conştiinţa noastră dintr-un sentiment de vinovăţie. Ştiţi (sau nu) cum e, scapi dintr-un coşmar şi prinzi aripi, nu te uiţi în urmă, nu te mai gândeşti ... Dobitoci eram noi. Am fugit mâncând pământul şi odată ajunşi la o distanţă sigură ne-am lins rănile şi am încercat care şi cum puteam să nu ne mai gândim. Noi ne consideram victime, numai că victimele adevărate nu eram noi, ci pacienţii care continuau să vină cu miile, atraşi de aura mediatică a unui parvenit cu o inteligenţă mediocră, al cărui singur atu e o nezdruncinată încredere în propriul geniu (mă repet, ştiu).
Ar fi trebuit să facem scandal, să facem publică toată mizeria chiar dacă maşinăria mediatică din spatele lui ar fi atenuat zgomotul. Poate că unii părinţi ar fi fost incitaţi să ceară o a două părere, poate că anumiţi copii şi-ar fi păstrat displazia şi ar fi fost eligibili pentru nişte soluţii decente la vârstă adultă.

Ştiţi ce i se întâmplă unui rezident de ortopedie pediatrică dezavuat de Burnei? Nu termină niciodată rezidenţiatul de ortopedie pediatrică. Şase ani de facultate pe apa sâmbetei, unul dintre cele mai crâncene concursuri de rezidenţiat din Europa – à la poubelle. Sau mai dai o dată rezidenţiatul, sau deschizi un bar cu bere belgiană şi cartofi prăjiţi (ăsta era planul B pentru mine).

Scrisoarea integrală poate fi citită pe site-ul Casa Jurnalistului. Amintim că instituția media a publicat prima parte a unei investigații în care este descrisă drama a mai multor copii care ar fi devenit un simplu experiment pentru doctorul Burnei. Acesta este suspectat de malpraxis și mituire.

Speranță pentru pacienți oncologici. Un om de ştiinţă spaniol a găsit leacul pentru cancerul pancreatic

Nouă bebeluși au murit în doar câteva zile la o maternitate din Rusia. Medicii riscă închisoare

Donator cu genă cancerigenă, tată biologic pentru aproape 200 de copii

Tag:

Categoria: Știri Externe

Preluarea articolelor de pe www.sanatateinfo.md se realizează în limita maximă de 1.000 de semne. Este obligatoriu să fie citată sursa și autorul informației, iar dacă informația este preluată de către alte platforme informaționale on-line trebuie indicat link-ul direct la sursă. Preluarea integrală a informației poate fi realizată doar în baza unui acord încheiat cu Redacția Sănătate INFO. Toate materialele jurnalistice publicate pe platforma on-line www.sanatateinfo.md sunt protejate de Legea 139 privind drepturile de autor și drepturile conexe. De asemenea, de Codul Deontologic al Jurnalistului din Republica Moldova. Pe lângă actele juridice care ne protejează drepturile, mai există o lege nescrisă – cea a bunului simț.