Anticamera unei morți așteptate

Sursa Foto: Elena Covalenco//Sănătate INFO

Violeta Colesnic

22 octombrie, 2021, 09:58

Vizualizări: 15679

Moartea este inevitabilă. Poate veni subit, dar poate fi precedată de o perioadă îndelungată de boală însoțită de agonie, durere și suferință. Unele boli pot fi tratate, dar uneori pacientul se adresează prea târziu la medic sau boala evoluează prea agresiv. Când niciun tratament nu mai ajută, acești bolnavi speră ca, cel puțin, vor pleca din viață cu demnitate.

În hospice-ul de la Ceadâr-Lunga sunt internați doar pacienți diagnosticați cu cancer. Majoritatea dintre ei își știu diagnosticul și înțeleg că își trăiesc ultimele zile. De cele mai multe ori, pacienții vin aici în ultima fază a bolii. Vin ca să moară liniștit.

De cum intru în holul de la primul etaj încerc să adulmec și să simt măcar un miros, oricare ar fi el, căutând măcar un iz de… moarte, frică sau durere.

Pășesc peste pragul peste care au pășit înaintea mea și bolnavii de aici pentru o plecare în altă lume fără durere și aud cum, în urma mea, se închid cele două uși. Stau în mijlocul unei intersecții de coridoare, privesc scările și, fără să protestez, stând cu mâinile în părți, mă las echipată de cei doi angajați ai hospice-ului. Păstrând liniștea, ei îmi leagă cordonul halatului steril. Privesc în jurul meu cu o mișcare lentă a capului și știu că între acești pereți, în fiecare an, mor câteva zeci de oameni. Pentru o secundă m-am gândit că, de fapt, mă aflu într-o casă a morții, iar în spatele fiecărei uși, fiecărei camere de pe cel două etaje, cei câțiva bolnavi trăiesc ultima etapă a vieții lor.

Hospice-ul este prevăzut pentru 20 de bolnavi. Are 20 de paturi, dar în perioada pandemiei, etajul întâi este folosit doar pentru pacienții noi internați care sunt plasați în carantină și transferați la etajul doi abia peste 10 zile. În fiecare lună, la hospice, sunt internați în jur de 12 pacienți.

Femeia plasată în carantină, la primul etaj, stă cu spatele la noi și privește pe fereastră. Cel puțin așa creează impresia, stând într-o poziție semișezând, cu o mână scheletică care îi atârnă peste marginea patului. A lucrat toată viața soră-gospodină în secția Chirurgie. Acum are cancer pulmonar, stadiul 4 cu metastaze în mai multe organe, inclusiv în stomac.

Nu știa că are cancer și că metastazele la stomac sunt de vină pentru stările incontrolabile de vomă. Din cauza lor încetase să mai mănânce și a slăbit 30 de kilograme. A ajuns la medic, pentru că nu mai putea merge.

La hospice a ajuns în stare atât de gravă, încât nici nu putea să vorbească. În câteva zile, specialiștii de la hospice au reușit să o stabilizeze. Și… ne-a vorbit. Mai mult pe șoptite, cu jumătăți de cuvinte și pauze lungi între silabe, dar a vorbit.

„Eram…în stare… foarte gravă. Acum… sunt bine. Mulțumesc…medicilor…m-au salvat…mulțumesc…medicilor…”

Atât am deslușit din ceea ce se chinuia să-mi spună. Fiecare cuvânt, pe care încerca să-l pronunțe, cerea din partea ei un mare efort. Deși extrem de firavă și slăbită, trăsăturile feței și culoarea neobișnuită a ochilor încă păstrau frumusețea ei de până la boală, iar când fotograful i-a cerut permisiunea să-i facă o poză, ea a zâmbit. A ridicat încet mână scheletică, a trecut-o prin părul des și negru, a ridicat puțin bărbia și a privit fix în obiectivul aparatului.

Pentru că în cele câteva zile petrecute la hospice starea ei s-a ameliorat, femeia speră că va învinge boala. A vizitat-o fiul ei și ea i-a spus că totul va fi bine, că se simte mai plină de viață și că se va face bine.

„Și se va face?”, o întreb pe medicul șef, Nina Chiseeva.

„Din păcate… doar o îmbunătățire a stării ei”, spune ea după o pauză. „Greu, extrem de greu să vedem speranța din ochii ei și totodată să știm adevărul… că…” Oftează, fără să termine ce are de spus.

Sanatateinfo.md: Privind un pacient și știind totul despre starea lui, puteți să știți cu aproximație cât mai are de trăit?

Nina Chiseeva: „Ziua și ora nu pot s-o ghicesc, dar aproximativ pot să știu. Femeia cu care ați vorbit acum…nu are multe zile. Când a fost internată, era într-o stare extrem de gravă. Astăzi, când am intrat la ea, era mult mai bine. Imediat cum m-a văzut mi-a zis: „M-ați ajutat foarte mult, mă simt mult mai bine. Eu doar voi trăi, așa-i? Vreau să trăiesc…”. Și eu mă uit în ochii ei și… știu ce urmează, știu că nu are nicio șansă, dar mai știu că are nevoie de încurajarea mea. Așa că îi zic: „Da, vei trăi”. În Germania am fost instruiți să le spunem pacienților adevărul, dar uneori suntem nevoiți, pentru binele lui, să ascundem acest adevăr”.

Când familia află despre diagnostic începe o luptă comună pentru viață. Apoi află că lupta a fost pierdută înainte de a fi început, că prea târziu au ajuns la medic, că nu se mai poate face nimic, că „ne pare rău, dar pregătiți-vă pentru ce este mai rău”.

Și atunci începe o altfel de luptă. Cu durerea fizică și agonia. Rudele se simt neputincioase în fața bolii și, pentru că nu-și pot salva ființa apropiată, iau vina asupra lor. Că n-au intervenit la timp. Că nu au văzut semnele. Că nu au fost mai insistenți. Își asumă vina, o poartă cu ei și o mocnesc, epuizându-se. Îi oferă tot suportul și sprijinul, dar uneori nu este suficient. Acești bolnavi au nevoie de o altfel de îngrijire, paliativă, specializată. Aici intervine o altă problemă, refuzul rudelor de a accepta că ruda lor poate fi îngrijită într-o instituție mai bine decât acasă.

Hospice-ul Gloria de la Ceadâr-Lunga a fost deschis în 2013. La început a fost greu, pentru că rudele pacienților erau mai reticente când li se spunea ar putea să apeleze la serviciile unui hospice. Administratorul hospice-ului a trebuit să călătorească prin toată țara, vizitând medicii oncologi și povestindu-le despre deschiderea centrului. Acum, la hospice vin pacienți din toate regiunile Moldovei.

Înainte de a fi acceptat, administrația hospice-ului examinează dosarul fiecărui pacient, prioritate având cei într-o stare extrem de gravă, care deja au nevoie de medicamente opioide, menite să calmeze durerea, dar nu pot combate procesul inflamator.

Nina Chiseeva: „Pacienții noștri sunt bolnavii de cancer. Nu putem externa pacientul, dacă starea lui este atât de gravă încât are nevoie de narcotice de cinci-șase ori pe zi, dacă există pericolul să aibă hemoragie sau dacă are escare, (un fel de necroză locală, niște răni care apar în special la persoanele imobilizate, ca urmare a presiunii intense ce se acumulează în unele părți ale corpului) când țesuturile sunt profund afectate.”

„Jenea este în stare gravă, noaptea a avut hemoragie”, îi spune în șoaptă o asistentă medicală Ninei Chiseeva în timp ce urcăm la etajul doi.

Istoric foto: Elena Marcova, soră superioară și Nina Chiseeva, medic șef

Elena Marcova, soră superioară: „Uneori vin pacienți aproape „plecați”, adică într-o stare extrem de gravă. Noi reușim să îi stabilizăm și să le lungim, măcar cu puțin, timpul pe pământ. O pacientă care nu avea unde să se ducă a trăit în hospice timp de un an. Uneori avem și bolnavi fără familie, pe care nu are cine-i îngriji acasă. Am avut și pacienți cu escare atât de profunde că se vedeau oasele, cu gangrenă și cărora rudele n-au știut cum să le acorde, corect, o îngrijire paliativă. Unele rude preferă să țină bolnavul acasă, considerând că, fiind acasă, „și pereții sunt lecuitori”. Un pacient care a avut o perioadă lungă de boală, când rudele deja sunt epuizate, pentru că îngrijirea unui astfel de bolnav necesită mult efort, decid într-un final să-și interneze ruda la hospice. Uneori rudele îl iau acasă chiar înainte de a deceda, pentru ca să fie acasă, între pereții lui atunci când vine momentul să plece. De cele mai multe ori, însă, bolnavii sunt lăsați să moară la noi, iar rudele vin și îi iau corpul. Când starea pacientului se agravează anunțăm rudele și, dacă au dorință, vin să-și ia rămas bun. La internare întrebăm rudele dacă putem să le sunăm la orice oră din zi și din noapte. Cei care își dau acordul sunt sunați, dar sunt și cazuri când rudele refuză să fie deranjate noaptea.”

Istoric FOTO: Camera unde este păstrat corpul. După ce moare, corpul pacientului este lăsat în camera lui încă două ore, iar până vin rudele, corpul este transfera într-un birou special, dotat cu aer condiționat pentru a menține aerul rece. De asemenea, i se pune și o lumânare la căpătâi. Dacă pacientul și-a exprimat din timp dorința, este invitat liderul religios de la confesiunea căreia aparține.

Până la pandemie la hospice se înregistrau câte aproximativ 60 de decese anual. De când a început pandemia, anual sunt internați aproximativ 200 de pacienți, aproximativ 40 din ei decedând. Soră superioară, Elena Marcova spune că în decursul a opt ani, de la înființarea hospice-ului, a asistat la moartea multor pacienți, iar pe unii dintre ei îi visează. Cea mai tânără pacientă alături de care a stat în ultimele ei clipe a fost o tânără de 19 ani.

În viitorul apropiat administrația hospice-ului și-ar dori să organizeze o întâlnire cu rudele tuturor pacienților care au decedat între pereții hospice-ului. În una din camere este un album cu fotografiile tuturor celor care au fost internați și care au fost de acord să fie fotografiați.

„Poza lor o punem într-un album pe care uneori îl răsfoim și ne amintim de fiecare. Petrecem cu ei atâta timp, că ne devin ca niște rude. Când se externează sau după ce mor, le simțim lipsa, ne este dor de ei”, ne spune Elena Marcova. O întreb dacă este vreun pacient pe care nu-l poate uita.

„Pe Svetlana”, șoptește ea și face schimb de priviri cu colega ei care dă afirmativ din cap.

„Era divorțată și avea o fetiță. Își făcea mari griji pentru fetița ei, că va rămâne orfană, a nimănui. O văd permanent în fața ochilor, o aud în urechi cum îmi zicea: „Vreau să trăiesc măcar puțin, măcar atât cât să o văd pe fiica mea cum crește”. Pe ea n-o pot uita și…încă un pacient care, chiar înainte de a muri, mă ținea strâns de mână și mă implora: „Salvați-mă! Eu nu vreau să mor!”. Se întâmplă uneori să mai și plângem, dar ne ascundem în birou să nu ne vadă nimeni. Apoi îmi repet: „Liniște-te, acesta îi lucrul tău. Liniștește-te. Mulți pacienți care au părăsit această lume nu au părăsit și gândurile noastre. Mergem acasă cu imaginea lor în gând. Totuși, asta este munca noastră și ne obișnuim,” povestește resemnată femeia, cu o doză de optimism în voce.

„Când îmi amintesc de Olga, mă trec fiorii. Înainte de a muri avea vedenii sau nu știu ce se întâmpla cu ea, dar zgârâia pereții și țipa cu o voce înfiorătoare, deși până atunci era imobilizată. Niciun medicament n-o putea calma. Eram în trei și n-o puteam ține, încerca să urce tocmai pe perete. A avut o moarte grea. Acel moment nu-l pot uita niciodată. Era o femeie tânără, frumoasă și își dorea foarte mult un copil. Avea o căsnicie fericită, soțul ei aproape că stătea doar în genunchi lângă ea. Și noi știam că n-o putem ajuta cu absolut nimic”, își amintește Nina Chiseeva.

Pacienta din camera de la capătul coridorului, Jenea, știe despre vizita noastră și ne așteaptă. Are 47 de ani și este internată de o lună. Uneori iese la plimbare, dar astăzi nu e în stare, ne spune asistenta medicală. Stă culcată, cu mâinile scheletice peste plapumă, iar în jurul ei, pe noptieră, pe masă, pe scaun, sunt cliduri de cărți. Literatură clasică, Biblia și mai multe cărți religioase. Recent s-a convertit la religia creștină baptistă.

Jenea: „Aici avem mult timp la dispoziție pentru a revizui toată viața noastră. Mai ales noi, pacienții oncologici, care suntem cu un picior aproape pe lumea cealaltă. Medităm asupra propriei vieți, ale greșelilor și deciziilor proaste. Am luat decizia să mă pocăiesc și să accept creștinismul. Asta mi-a adus un fel de liniște sufletească. Mă rog nu doar pentru mine, dar și pentru ceilalți pacienți. Persoana care eram înainte a dispărut, a murit, acum sunt cu totul altă persoană, gândesc altfel, simt altfel, chiar și caracterul mi s-a schimbat. Am lăsat-o în urmă pe cea care eram înainte. Acum sunt alta. Regret toate greșelile din viața mea care au dus, într-un final, la această boală”.

Asta este mai mult decât o prietenie, este o legătură strânsă între două suflete pe moarte

Jenea îmi spune că înainte de a citi cărți de religie îi plăcea literatura clasică, în special cu tematică filosofică. A vrut să studieze psihologia, dar în anii 90, când trebuia să aplice la facultate, părinții i-au spus că nu vor putea suporta cheltuielile. N-a renunțat niciodată la visul ei de a studia psihologia. Nici măcar acum.

Jenea: „Uneori chiar mă întreb ce-mi place cel mai mult în această viață și-mi dau seama că îmi place orice fac, orice moment din viața mea. Este plictisitor să iubești ceva anume: un om sau…o activitate, trebuie să iubești absolut tot. De exemplu, îmi place să lucrez în grădină. Într-un corp sănătos, orice activitate aș putea s-o fac cu plăcere. Mi-aș fi dorit să descopăr la timp talentul meu de sculptor. Aș fi fost unul foarte bun, doar că nu mi s-a nimerit în mâini, la timp, bucata de lut. Îmi plăcea să sculptez fețe de oameni… Data trecută am fost internată la hospice pentru trei luni și atunci sculptam în fiecare zi.”

Sanatateinfo.md: Aveți prieteni aici?

Jenea: „Aici pacienții se schimbă permanent, unii vin, alții pleacă. Când mă internez întreb unde este tanti Valea și asistentele îmi spun că nu mai este, a murit. Întreb despre alt pacient și aflu că tot a murit. Aici nu se stabilesc prietenii. Unii pentru alții devenim mai mult decât prieteni. Împreună cu colega de cameră, de boală și de suferință devenim ca un fel de inimă comună. Ne susținem reciproc, ne compătimim și împărtășim cele mai adânci emoții, regrete și sentimente. Ne deschidem sufletul total. Dacă ea se simte rău, eu o susțin. Dacă eu mă simt rău, ea îmi stă alături.”

De 12 ani, de când au început problemele ei de sănătate, Jenea s-a internat de câteva ori, în special atunci când starea ei se agrava din cauza hemoragiilor și stărilor permanente de vomă. De fiecare dată așteaptă și speră că lucrătorii medicali îi vor spune că, printr-o minune, ea se va face bine. Cea mai mare dorință a ei a fost să aibă un copil, iar cea mai mare frică este să vadă pe cineva murind.

„Din păcate, Jenea nu se va face bine. Noi o lipim pe bucățele, cum s-ar spune, dar într-o zi, orice efort al nostru va fi în zadar”, îmi spune una dintre asistente în șoaptă, să nu audă nimeni, de parcă ar fi un secret sacru.

Boala îi face neputincioși. Știind cât de puternici au fost și ce viață au dus, neputința cauzată de maladia incurabilă îi demoralizează. La hospice este și un psiholog care lucrează atât cu pacienții, cât și cu angajații. Nina Chiseeva spune că, deși a lucrat mulți ani în domeniul medical, când s-a angajat la hospice i-a fost foarte greu. „Ceea ce am văzut la început… nu pot să uit. A fost prea dur pentru mine să văd cum mor câte trei-patru pacienți pe zi. Îmi este foarte greu să trec peste amintirea primilor pacienți pe care i-am văzut murind”.

La hospice activează 7 asistente medicale, 7 infirmiere, o asistenta șefă, un medic, 3 paznici și o spălătoreasă. Nu oricine poate lucra cu astfel de pacienți și mulți dintre cei care au venit să se angajeze și au văzut în ce constă munca lor au refuzat angajarea.

Toate asistentele medicale au urmat instruiri și sunt specializate în îngrijirea paliativă. Până la pandemie cursurile de calificare se desfășurau la Chișinău, dar anul acesta s-au petrecut online. De asemenea, un instructor din Germania a fost și le-a instruit, apoi au mers și în Germania, unde li s-a arătat cum se lucrează și cum este îngrijit corect un astfel de pacient. La aceste instruiri sunt învățate cum să trateze escarele, cum să îngrijească stomele, cateterele, cum să administreze opioidele și cum să comunice cu pacientul.

În următoarea cameră stă o femeie de 82 de ani cu cancer de colon și este internată de trei luni. Prin ferestrele mari și largi intră tot soarele de afară, iar prin sticlă se vede câmpul de peste drum și copacii care se golesc de frunze. Îmi spune, totuși, că nu poate să se uite la frumusețea de afară. Fiind cu cancer la colon stă mai mult culcată și doar uneori iese, făcând plimbări scurte. A lucrat toată viața infirmieră în spital. După ce s-a pensionat, au apărut primele probleme. Timp de trei ani a avut trei intervenții chirurgicale, iar după cea de a treia a crezut că va muri.

„Știți, toată viața a fost doar lucru și lucru, iar când m-am pensionat și ar fi trebuit să mă odihnesc, m-am îmbolnăvit și, iată, am ajuns pe acest pat în hospice. Cel mai frumos ce mi s-a întâmplat sunt nepoții și fetele mele, care au ales domeniul medical. Dacă aș avea a doua șansă, dacă aș putea să revin în trecut și să schimb ceva din viața mea, aș merge la medic mult mai degrabă decât am mers atunci când am simțit că ceva nu este în regulă. Prea târziu m-am adresat. Până am ajuns la doctori boala progresase prea mult”, povestește femeia, privindu-mă drept în ochi.

Hospice-ul are contracte cu firme farmaceutice care le livrează medicamente de două ori pe săptămână. Medicamentele opioide, care se administrează pentru diminuarea durerii, sunt aduse de o persoană autorizată, iar mașina cu care sunt aduse nu se oprește nicăieri pe drum, decât atunci când ajunge la destinație. Preparatele sunt păstrate într-un seif, într-o încăpere specială, dotată cu alarmă. Licența pentru aceste preparate au obținut-o de la Ministerul Sănătății.

Sănătateinfo.md: Cum este să lucrezi cu pacienți despre care știți 100% că vor deceda?

Elena Marcova: „Moral, foarte greu, mai ales când ne privesc în ochi și așteaptă de la noi o confirmare că totul va fi bine, că se vor însănătoși. Caută în ochii noștri o speranță. Așteaptă de la noi o minune. Noi putem doar să le diminuăm durerea și chinul, dar…știm care este deznodământul. Un pacient are dreptul să moară cu demnitate. Și noi îi oferim aceste condiții. Uneori rudele ne interzic să-i spunem pacientului adevărul despre diagnostic. Totuși, pacienții discută între ei și, chiar și cei care nu știu adevărul, într-un sfârșit își dau seama”.

Dumitru are 64 de ani. Are cancer pulmonar cu mai multe metastaze, iar la sfârșitul lui octombrie are următoarea ședință de chimioterapie. Stă pe marginea patului și așteaptă ca infirmiera să-i aranjeze farfuriile cu prânzul cald pe măsuța mică de lângă pat. Chiar înainte să înceapă să mănânce îi sună telefonul.

„Da. Buna ziua, Valic. Tăt normal la mine”, răspunde bărbatul, apoi imediat închide. „Fratele m-a sunat”, îmi explică el. „Mă întreabă cum îi viața. Cum poate fi viața unui bolnav de cancer?... ” Tace îndelung privind la cei câțiva cartofi din farfuria cu ciorbă aburindă. „Soția mă sună mai des”, continuă el să povestească. „Întreabă ce mănânc și dacă mă hrănesc bine, dacă mi-e cald. Mi-e dor de ea, că am fost împreună, de nedespărțit, o viață întreagă”. Zâmbește. Îl întreb ce-i place cel mai mult la ea și râde zgomotos. „Soția și prietenii trebuie ținuți aproape de suflet. Am lucrat tractorist toată viața, dar acum nu mai pot. Tare mi-a mai plăcut ca la mine în ogradă să fie tot frumos și curat. Am multe încă de făcut, dar nu mai am putere. Aș fi vrut să-i fac casă băiatului meu, că are și el trei copii”. Tace, se gândește la ceva, apoi, parcă trezit din amintiri: „Voi mă scuzați, dar se răcește mâncarea și aici tare gustos mai gătesc”, mi se adresează el, apoi ia lingura de pe masă și o scufundă în farfuria cu ciorbă.

În următoarea cameră găsim un bărbat slab și costeliv care doarme. Asistenta medicală ne spune că atunci când s-a internat era mai retras și nu prea intra în contact. Acum este mai comunicativ. Se încruntă prin somn, schimonosindu-i-se mimica feței, trădând o durere. O muscă rătăcită i se așază pe frunte și îl trezește. Cu o mișcare lentă își trage un picior, încercând să se întoarcă pe o parte. Are cancer la gât și este internat de vreo patru luni, pentru că acasă nu are cine să îl îngrijească. Are cancer la gât, urmează tratamentul cu opioide și nu renunță la fumat.

„Asta este singura plăcere pe care o mai am în această scurtă viață care mi-a mai rămas”, le-a spus el celor de la hospice. Și i se permite să fumeze, așa că periodic, iese la balcon și fumează.

„Avem o regulă, să facem totul pentru ca pacientului să-i fie bine. Încă nu a fost nicio dorință pe care n-am fi putut-o îndeplini. Uneori pacienții vor o țigară sau bere. Mă duc la magazinul de peste drum și îi cumpăr. Dacă cineva are poftă de frigărui îi comandăm. Ultimele dorințe ale pacienților sunt diferite, unii vor să trăiască, alții vor doar o țigară”, ne spune Elena Marcova.

Când se internează, durerile lor sunt atât de mari încât majoritatea își dorește să moară mai repede

„După câteva zile de îngrijire la noi, cu administrarea la timp a opioidelor, ei deja își doresc să trăiască. Cel mai greu le este celor care au cancer osos, au niște dureri îngrozitoare. Pacienții sunt atât de disperați din cauza durerii, încât au gânduri suicidale. La noi își găsesc liniștea, le potolim durerea, administrându-le la timp medicamentele. Cancerul cerebral la fel este foarte dureros, la fel ca și cancerul la plămâni, când pacientul nu poate respira, depune un efort mare pentru o gură de aer și intră în panică, așa că avem aici și concentratoare de oxigen” explică ea.

Lipsa durerii le oferă posibilitatea să-și înfrunte boala cu demnitate. Ultimele zile trăite devin poate cele mai importante din viață, pentru că sunt cele mai prețioase. Pentru că sunt ultimele.

Trecerea de la viață la moarte este complicată, pentru că înainte de a muri fizic, pacientul moare psihologic zbătându-se în propriile regrete, grija pentru cei apropiați, visele nerealizate, dorințele neîmplinite, vina pentru ce a făcut sau nu a făcut. Toate acestea între frica de a muri și dorința de a trăi.

Elena Marcova: „Unii pacienți care nu au familii se atașează de noi. Ne consideră pe noi familia lor. Despre nerealizările lor, greutățile de pe suflet, greșelile pe care le regretă le discută cu psihologul. La fel și noi, când simțim că „ardem” fizic, moral și psihologic discutăm cu psihologul. De obicei, în practica de peste hotare, în hospice se recomandă să lucrezi cel mult cinci ani și, chiar dacă angajatul acceptă să lucreze mai departe, i se mărește salariul. La noi așa ceva nu este”.

„Fiecare pacient este îngrijit zi și noapte, de asta și devine ca un membru al familiei noastre, spune Nina Petrova. „Durerea lui este și durerea noastră. Ne doare sufletul și încercăm măcar să le diminuăm durerea, de asta și orice dorință au, le-o îndeplinim. Nu există dorință pe care să n-o putem îndeplini, decât cea de a le reda sănătatea. Dacă vedem că pacientul mai are puțin, că își trăiește ultimele lui secunde și nimeni din familie nu este alături de el, îl ținem de mână, pentru ca să știe că nu este singur”

Fiecare ființă vie are dreptul la viață și fiecare are dreptul la o moarte fără chinuri, la o trecere în neființă cu demnitate. Indiferent dacă asta se întâmplă în spital, acasă sau la hospice

Nina Petrova: „Cu fiecare an numărul pacienților cu cancer crește, mortalitatea este pe primul loc, iar oamenii se adresează la doctor când deja boala este în stadiu avansat și când nu mai poate fi tratat și are nevoie de îngrijire paliativă. După vârsta de 50 de ani, fiecare ar trebui să treacă aceste screening-uri care ar depista la timp bolile. Oamenii de la noi sunt prea ocupați cu supraviețuirea și nu au timp de medici. Pentru ei este important să poată să-și hrănească familia, să muncească pentru o bucată de pâine, pentru a-și hrăni familia. De asta și se adresează când deja, gata, este prea târziu de a mai interveni”.

Elena Marcova: „Lucrând la hospice prețuim viața altfel. Avem alte priorități în viață. Știm că, în viață, mai importantă decât orice, este sănătatea. Celelalte sunt trecătoare. Dacă avem două mâini și două picioare cu care venim la lucru, înseamnă că suntem fericiți. Viața trebuie prețuită”.

„O minunăție”. Au investit acum 17 ani în eficientizarea energetică și încă se mai bucură de economii la consumul de gaze și energie electrică

Trei din patru bolnavi de tuberculoză din Republica Moldova sunt bărbați

În ultimii zece ani numărul bolnavilor de tuberculoză în Republica Moldova s-a înjumătățit

Tag: hospice, Ceadîr-Lunga, opioide, bolnavi incurabili

Categoria: Știri Interne

Preluarea articolelor de pe www.sanatateinfo.md se realizează în limita maximă de 1.000 de semne. Este obligatoriu să fie citată sursa și autorul informației, iar dacă informația este preluată de către alte platforme informaționale on-line trebuie indicat link-ul direct la sursă. Preluarea integrală a informației poate fi realizată doar în baza unui acord încheiat cu Redacția Sănătate INFO. Toate materialele jurnalistice publicate pe platforma on-line www.sanatateinfo.md sunt protejate de Legea 139 privind drepturile de autor și drepturile conexe. De asemenea, de Codul Deontologic al Jurnalistului din Republica Moldova. Pe lângă actele juridice care ne protejează drepturile, mai există o lege nescrisă – cea a bunului simț.