„Expoziție” a bolii, unde în loc de exponate vezi oameni care plâng, gem, urlă, mor

Sursa Foto: Elena Covalenco//Sănătate INFO

Violeta Colesnic//Editor: Valeriu Cațer

27 septembrie, 2021, 12:21

Vizualizări: 15716

Prin ușile larg deschise ale hangarului ajunge la noi un vuiet constant care crește pe măsură ce ne apropiem. De cum pășim în interior în fața noastră se întinde un hol lung, căruia nu i se vede capătul, cu mai multe ramificații și bifurcații, de-a lungul cărora sunt instalate boxe.

Este ca un furnicar gigantic alcătuit din boxele care, cândva, găzduiau cele mai renumite expoziții Moldexpo. Acum este o „expoziție” a bolii, unde în loc de exponate poți vedea oameni care plâng, gem, urlă, mor. Poți vedea oameni intubați, vaccinați, nevaccinați, antivaxeri, pe moarte sau supraviețuitori.

Ochii ni se opresc asupra câtorva salopete albe mișcătoare care, nu știm de ce, aleargă. Urechile noastre recepționează niște sunete bizare, transmițând un semnal de alarmă către sistemul auditiv. Sunt atât de neobișnuite încât simțim cum ne pătrund până la măduva oaselor. Ca într-un film de groază în care anume sunetele declanșează frica privitorului.

„Aaaaaa”

„Chchchchch”

„Îîîîîîîîî”

„Chu…chu…chhhhhh”

Un întreg amalgam de hârcâieli înăbușite de tuse șuierătoare, urmate de o respirație grea și gemete răgușite, prelungi. Ca într-un iad imaginar cu care ne speriau bunicile, deși…

„Suntem în iad. Exact la linia frontului”, ne spune directorul spitalului modular Sfânta Treime de la Moldexpo, Oleg Crudu.

Și noi pășim peste așa zisă linie a frontului, care începe după banda adezivă roșie, lipită pe podea. Suntem singure, neînsoțite, ghidul nostru, șeful secției ATI, Georgel Caraja, fiind chemat urgent într-o boxă, la unul dintre pacienți.

„Voi uitați-vă, discutați cu pacienții care pot și sunt de acord să răspundă la întrebările voastre , iar eu acuș vin”, ne-a spus el mai mult din alergat, ultimele cuvinte mai mult strigându-le, fiind deja după colțul fagurelui de boxe.

Și noi intrăm în iad

Un combinezon alb împinge o masă pe roți, altul iese dintr-o boxă și intră în alta, două combinezoane albe aleargă în direcția noastră și dispar după colț, altul trage în seringă un lichid transparent dintr-o fiolă, ținând mâinile ridicate, la nivelul ochilor. Echipați din cap până picioare, având doar ochii neacoperiți, nu poți ști dacă este medic, asistentă, infirmieră sau simplu jurnalist care a venit să vadă totul cu proprii ochi. Așa că le zic „combinezoane albe”.

Prima întrebare pe care vrem să le-o adresăm combinezoanelor albe este de ce aleargă.

Mă apropii de șefa Departamentului ATI, Ilona Burduja și încerc să țin pasul cu ea, alergând alături, picioarele împleticindu-mi-se de cracii prea mari ai salopetei, chinuindu-mă să obțin niște răspunsuri. După cinci minute simt broboane de transpirație cum curg pe spatele meu, coborând până în pantofii sport peste care am îmbrăcat combinezonul. „Uitați-vă câte ambulanțe sunt afară! Sunt prea mulți pacienți. Nu reușesc să răspund și la întrebările voastre. Mergeți și vorbiți cu pacienții, intrați în zona roșie”, îmi zice Ilona Burduja și, efectiv, o rupe de fugă printre cele două uși de la intrare spre prima ambulanță din șirul care aștepta afară.

Spitalul modular de pe teritoriul Moldexpo a fost creat în două zile. Timp de 48 de ore, fără nicio pauză, s-a lucrat până când cele trei pavilioane au fost pregătite pentru internarea pacienților. Inițial i se spunea Centru de triaj, dar de la 1 octombrie 2020 el a devenit Spitalul Modular „Sfânta Treime”, fiind, de fapt, un Departament al Spitalului Clinic Municipal cu același nume. Acum medicii de pe ambulanță testează pacienții suspecți acasă și aici sunt aduși doar pacienții confirmați pozitiv.

„În primul pavilion avem 220 de paturi. Toate sunt ocupate. În al doilea pavilion avem 140 de paturi. Toate sunt ocupate. Mai rămân câteva paturi libere în Zona Albastră, dar astăzi vor fi completate și acolo toate locurile. Echipele de aici sunt foarte bine pregătite, fiind formate din șefii secțiilor de la Spitalul Sfânta Treime care au fost transferați aici, locțiitorii lor preluându-le funcțiile”, povestește Oleg Crudu.

Cu picioarele acoperite cu o cuvertură, goală toată, având pe ea doar un scutec, pacienta din boxa Nr.4 stă pe șezut și ține în mână un pahar de hârtie în care tot încearcă să tușească, dar nu are puteri. Face un efort, apoi încă unul și încă unul, stând cu gura căscată și încercând să-și forțeze corpul, gâtul, plămânii să tușească, dar zădarnic. Din gâtlej îi ies doar niște șuierături, un fel de gemete gâtuite. Pacienta blondă de pe patul de alături se ridică, merge lângă patul ei și o bate cu palma pe spate de câteva ori. „Spurcat virus”, zice blonda, continuând să o bată pe spate pe femeia care se tot chinuia să tușească.

Natalia împlinește astăzi 48 de ani. Ziua ei de naștere a prins-o printre concentratoare de aer, alarmele aparatelor, gemetele și tusea colegelor de boxă din cei câțiva metri pătrați. Scoate dint-o sacosă o caserolă cu o felie de tort în care este înfiptă o lumânare pe care scrie „Happy Birthday”.

Stă pe marginea patului, se uită îndelung la felia de tort și cade într-o stare de nostalgie, pierdută în gânduri. Apoi ridică brusc privirea spre noi și, veselă, începe să ne povestească: „Nepoata mi-a adus tortul. Și câteva cadouri micuțe mi-a adus. Mi le-a lăsat după gard. Pe telefon vin zeci de mesaje de la prietenii mei de pe toate continentele. Eu știu, aceasta nu este ultima mea zi de naștere, iar anul viitor, fix în această zi, îmi voi aminti prin ce am trecut”. Femeia coboară iarăși privirea în caserola cu felia de tort și, fără să se adreseze cuiva, gândește cu voce tare: „Hm, și de unde să iau chibrituri să aprind lumânarea?...”

Natalia este vaccinată cu Sputnik. Mama ei, care stă în aceeași boxă cu ea, pe patul de alături, s-a infectat la o lună după administrarea celei de a doua doză de Pfizer.

„Mama nu a avut niciun simptom, apoi într-o seară brusc i s-a ridicat temperatura. În rest alte simptome nu avea. Nici nu ne-am gândit că ar putea fi COVID, pentru că ea este vaccinată. Am crezut că-i doar o viroză de toamnă, dar peste două zile a făcut testul și s-a dovedit că este pozitivă. Așa cum locuim împreună m-am infectat și eu. Dacă aveți posibilitate să le transmiteți un mesaj din partea mea tuturor celor care nu cred în existența virusului și refuză vaccinarea, le-aș spune să aibă grijă și să facă tot posibilul ca să nu ajungă aici. Dacă ajung peste peretele acesta”, și ridică o mână în sus, indicând în ce direcție să ne uităm, „la câțiva metri distanță de noi, e de groază. Acolo este Reanimarea, acolo sunt pacienți în stare extrem de gravă. Am fost acolo și am văzut. Este groaznic. Nimeni nu ar vrea să ajungă în așa stare. Toți sunt dependenți de aparate, din cauza insuficienței de oxigen uneori urlă. Și noi auzim totul, pentru că suntem în același pavilion, despărțiți doar de niște pereți falși. Atâta mă liniștește că am făcut o formă ușoară și nu sunt conectată la aparate ca pacienții de peste perete. Ați observat că majoritatea oamenilor nu poartă mască în transportul public?”, ni se adresează Natalia cu un fel de tristețe în glas.

Deși nu știe cu certitudine, bănuiește că mama ei s-a infectat în transportul public. „În zona Galbenă, acolo unde se fac internările, permanent este un torent mare de pacienți. Bolnavii vin și vin. Știți, iată vin la noi asistentele medicale să ne pună picurători sau injecții. Ne uităm la ele și se vede că sunt ude din cap până în picioare. Ne este extrem de milă de ele. Nu știu cum pot să lucreze în timp ce pe corpul lor trec șapte rânduri de transpirație. În acest pavilion nu este nicio boxă liberă, niciun pat liber. În boxa aceasta unde stăm noi ar trebui să fie doi pacienți, dar noi suntem patru”, povestește Natalia.

Mama ei, de pe patul de alături începe să tușească, așa că ea se așază lângă ea și începe să o mângâie pe spate. „Mama, ia spune, te simți mai bine știind că sunt aici împreună cu tine sau mai bine ar fi să ai alături un mire tânăr și frumos?”, o întreabă Natalia cu o voce blândă și veselă. Mama ei o privește perplex, apoi își dă seama că fiica ei are chef de glume. Deși vorbește greu, printre hârcâielile care îi ies din gât și mai mult șuierând cuvintele decât pronunțându-le, îi răspunde, ridicând colțul gurii, în încercarea unui zâmbet: „Nu-mi trebuie mie bărbați. Nu vreau miri tineri și frumoși. Vreau să trăiesc!”.

„Asta eu o verific la simțul umorului”, ne explică Natalia. „Pentru că virusul acesta este imprevizibil, ar putea afecta orice organ, poate chiar și creierul. De unde noi știm cum acționează?... Mama încă este bine, dar aici sunt pacienți în stare, ooooh, extrem de gravă. Medicul nostru, Oleg Semionovici, tare ne este drag, dacă l-aș vedea pe stradă nu l-aș recunoaște niciodată fără acest echipament de protecție. Îi cunoaștem deja fiecare cută de pe frunte, culoarea ochilor, genelor, dar nu și fața”. O întreb dacă știe ce vârstă are și cum arată. Se gândește câteva clipe, apoi zice: „Noi îl iubim. Nu știm dacă este frumos, pentru că este împachetat în combinezon. Este înalt, cu ochi albaștri și ochelari. Pentru noi este frumos, chiar dacă nu știm cum arată și suntem recunoscătoare pentru tot ce face pentru noi”.

Bucata de pânză care servește drept ușă este dată la o parte de o mână ascunsă în niște mănuși albastre și un combinezon alb le anunță pe cele patru femei din boxă că a venit mâncarea. Astăzi au ciorbă, terci cu perișoare, suc natural și mere proaspete. Mâncarea vine în caserole sigilate și este livrată de la o rețea de restaurante din oraș.

„Mâncarea este tare delicioasă. Ciorba nu este o fiertură fără gust, dar chiar parcă ar fi de casă. Ne dau mămăligă cu pește pe abur, hrișcă cu pulpe de pui, azi avem terci cu chiftele din carne, ne dau sucuri naturale și multe mere, ca să consumăm multe vitamine. Dejunurile tot sunt tare delicioase. Încercăm să mâncăm sănătos și să facem plimbări, cei care putem. Medicul a spus că, medical face totul posibil, dar deja depinde și de noi, de cum luptă organismul nostru. Nu putem să stăm întinși pe pat și să ne gândim că iată-iată, am putea muri. Trebuie să trăim fiecare zi, să luptăm cu boala și cu noi”, spune una dintre paciente.

Pacienta din următoarea boxă ne spune că în viața ei niciodată nu a fost bolnavă și este prima dată când s-a internat într-un spital.

„Cel mai probabil m-am infectat în transportul public. Așa cum procedează mulți, țineam și eu masca doar pe gură, lăsând nasul liber. Țin minte băiatul de vreo 16-17 ani care stătea în fața mea și a început să tușească așa de tare, că tocmai avea lacrimi. Am ridicat atunci repede masca, dar probabil că nu am fost suficient de rapidă. Peste câteva zile am simțit durere în gât, parcă aveam o rană. Apoi febra a început să tot crească și am chemat ambulanța. Deși este greu să văd aici atâta lume bolnavă, nu vreau acasă. Vreau să trăiesc și eu, să văd cum doctorii de aici lucrează cu pacienții. Mă uit și nu pot să înțeleg cum pot, pe o persoană aproape moartă, să o învie, să o pună pe picioare. Oamenii aceștia fac imposibilul, credeți-mă. Nu știam că așa se lucrează în spitale”.

Pacienta din următoarea boxă nu este vaccinată:

„Mă tem. Nu sunt sigură că vaccinul este bun, mai ales că nu am garanția că 100% mă va proteja de virus. Întreaga Europă se întreabă din ce este făcut vaccinul și nimeni nu poate explica”, îmi spune femeia.

Devin curioasă dacă a discutat despre componența vaccinului cu medicul sau oricare alt medic. Îmi spune că nu, dar că a citit pe internet că Astra Zeneca a fost interzis în toată Europa. Îmi povestește că a fost în stare gravă și că medicii chiar au salvat-o de la moarte.

„Aveți încredere în doctorii care vă tratează?”, o întrerup eu franc când femeia începe să-mi spună ce a aflat de la o vecină, care a aflat și ea de la o mătușă că…brrrr: „Aveți încredere în doctori?” „Totală! Încredere absolută!”, îmi răspunde cu o convingere în voce. „Dacă v-ar spune că vaccinul vă va proteja pe viitor de o forma mai gravă a bolii și că este pentru binele Dvs., i-ați asculta?”, o întreb eu. Femeia meditează câteva secunde, apoi îmi spune timid: „Ei deja mi-au zis… Încă nu am luat o decizie”.

Maria are 70 de ani și este internată de opt zile. Inițial a crezut că a răcit. La un moment dat a simțit o durere acută în spate apoi a căzut jos. Nu știe unde s-a infectat, doar bănuiește.

„Vecina m-a rugat să îi cumpăr zahăr și chefir. Am trecut pe la ea să îi duc cumpărăturile și era bolnavă. A doua zi a luat-o ambulanța, iar peste câteva zile m-a luat și pe mine. Așa și nu știu ce este cu vecina și cum se simte, dar mă gândesc că poate era infectată și m-a infectat și pe mine”.

Fiodor, 58 de ani. Vaccinat cu Sputnik în luna mai. Îmi spune că s-au infectat cu toată familia: el, soția și cei doi copii.

„Nu ajută vaccinul, ne-au mințit că vaccinul este eficient împotriva virusului” spune omul, supărat. „Pacienții de peste perete, din secția de alături, sunt în stare extrem de gravă. Uneori nu putem dormi din cauza strigătelor lor. Mai ales, este o femeie și un bărbat care urlă. Nu pot respira, nu le ajunge aer. Este foarte greu să-i ascultăm, pentru că este o presiune prea mare și asupra psihicului nostru. Chiar le-am spus medicilor că dacă nu reușesc, putem noi să ajutăm la câte ceva, mai încetișor, evident, dar putem să ajutăm. Au spus că se descurcă. Tare-i imprevizibil virusul. O zi poate fi bine, apoi brusc, trei zile în care ne este foarte rău și iarăși vreo trei zile este bine, apoi brusc iarăși ești în stare gravă. Straniu virus, corpul se chircește, temperatura sare în sus, amar în gură, durere infernală de cap. Sergiu, un prieten de-al meu, de 43 de ani, a decedat din cauza complicațiilor COVID. Credea că a răcit din cauza aparatului de aer condiționat din mașină. A stat acasă până când temperatura a ajuns la 40. Când l-au internat, plămânii erau afectați mai mult de 90 la sută. Iată așa, bărbat tânăr de 43 de ani a decedat într-un timp scurt. Când a venit la mine ambulanța, medicii mi-au spus că am făcut o formă ușoară și pot să urmez tratamentul acasă. De frica să nu pățesc la fel ca prietenul meu am insistat să fiu internat la spital. Aici au și medici buni, și medicamente și pot interveni în caz că apar complicații”.

„Multe persoane în vârstă sunt aici. Nu înțeleg, ei parcă sunt mai mereu acasă, nu au serviciu, nu merg la discoteci, baruri, restaurante și prin locuri publice. Unde să se fi infectat ei? Poate le-au adus cineva virusul acasă?”, se întreabă retoric pacienta de pe patul de alături.

Valentina are 56 de ani. În boxa de alături este soțul ei de 58 de ani. Când au apărut primele simptome au crezut că au răcit, dând vina pe aparatul de aer condiționat din mașină. Nu este vaccinată, pentru că, spune ea, îi este contraindicat. Inițial a pierdut vocea. Apoi a apărut febra. Apoi simptomele au apărut și la soțul ei. Antiviralele nu îi ajutau și au chemat ambulanța.

„Până acum, deși ne protejam, nu credeam că virusul este atât de periculos și poate afecta organismul așa de tare, cu urmări atât de grave. Oamenii nu înțeleg în ce stare pot să ajungă. Ei trebuie să se protejeze, să înțeleagă că virusul acesta este foarte strașnic și ajungi într-o așa stare, că nici să te miști nu poți, nici să vorbești, nici să respiri. Oamenii trebuie să fie atenți, să poarte mască și să se vaccineze. De asta depinde viața lor”.

Ne spune că soțul ei este într-o stare mult mai gravă, are febră și că nu va putea discuta cu noi. „De ce ați intrat aici? Eu nu înțeleg, chiar nu vă temeți de virusul acesta? Hai că noi nu am avut de ales, că ne-am molipsit fără voia noastră, dar voi?!…” ne întreabă, mirată, femeia.

Alexandru are 42 de ani. Când intrăm în boxa lui, combinezonul alb tocmai îi pune o injecție în burtă. Aflăm că s-a infectat peste două săptămâni după ultima doză de vaccin și că bănuiește că s-a infectat în transportul public.

„Am acasă doi copii și nu-i pot supune riscului, am chemat ambulanța. Mai bine să fiu „escortat” la spital, acolo unde starea mea de sănătate să fie monitorizată de profesioniști. Pentru că Delta este mult mai periculos, m-am temut să nu-i infectez pe copii și pe soția mea. Sunt foarte mulți bolnavi aici, majoritatea în stare gravă. Probabil se adresează prea târziu. Este cam stresant, pentru că în ultimele două săptămâni numărul infectaților a crescut fulminant. Cred că autoritățile nu au fost tare convingătoare în mesajul lor despre necesitatea purtării măștii, mai ales în transportul public. Tineretul aproape că nu poartă masca. Și nu putem să ne certăm cu fiecare persoană care refuză să o poarte. Autoritățile ar trebui să comunice mai bine, inclusiv despre necesitatea vaccinării”.

„Da, dar acum este și mai greu să convingi oamenii să se vaccineze, pentru că ei au o justificare: și vaccinații se infectează”, îi zic eu.

„Exact. Când m-am infectat am rămas de-a dreptul perplex și nu-mi venea să cred. Mi-am zis atunci: „Eu doar sunt vaccinat! Cum pot să mă infectez?!” Totuși, sper să fie așa cum au spus experții și să trec mai ușor prin boală, să fac o formă mai ușoară și să nu apară complicațiile letale. Dacă mai multă populație ar fi vaccinată, probabil nu am avea atâtea cazuri grele. Pandemia este pandemie și trebuie să ne adaptăm. Oamenii ar trebui să vadă ce se întâmplă aici, să știe cum este într-un spital plin cu bolnavi infectați cu COVID.

Când apar știri despre suplinirea locurilor din secții și că nu mai este niciun pat liber în spital, mulți se întreabă de ce nu este suplimentat numărul de paturi, de ce nu sunt deschise mai multe secții la alte spitale sau chiar la Arena Chișinău.

Semnificația expresiei „pat de spital”

„Pat”, pe înțelesul doctorilor, are o cu totul altă semnificație decât pe înțelesul celor care adresează această întrebare. Haideți să analizăm:

Ce înseamnă, de exemplu, 6 paturi în Terapie Intensivă?

Șase paturi în Terapie Intensivă înseamnă un post. La aceste șase paturi sunt necesare șase ventilatoare care costă între 500 000 și 800 000 lei unul, șase monitoare, aspiratoare chirurgicale, electrocardiografe, cel puțin 24 de infuzomate și cel puțin un defibrilator. Toate aceste paturi trebuie asigurate cu baloane de oxigen.

Aceste șase paturi trebuie să fie deservite de un post de medic care asigură lucrul timp de 24 de ore.

Din punct de vedere medical, cuvântul „post”, la fel ca și „pat”, are o altă semnificație decât pentru cei nefamiliarizați cu limbajul medical.

Un post de medic înseamnă cinci medici, zece asistente medicale, cinci infirmiere și un brancardier. În Terapia Intensivă de la Spitalul Modular de la Moldexpo sunt 30 de paturi. Asta înseamnă cinci posturi, adică 100 de angajați.

În acest moment, la Spitalul Modular „Sfânta Treime” activează peste 300 de angajați. Astăzi la muncă sunt aproximativ 100 dintre ei. După ce predau schimbul vin următorii 100. În acest ritm lucrează deja de peste un an și jumătate.

Igor are 34 de ani. Nevaccinat. Nu suferă de nicio boală și, până nu demult, era anti-covidist care nega vehement virusul și ignora orice informație a autorităților despre creșterea numărului de cazuri de infectare. Culcat pe burtă, cu ochii închiși, stă imobilizat și nu i se mișcă niciun mușchi. Îi zicem că suntem jurnaliști și ne analizează fără să-și miște corpul. Îmi spune că îl doare tot, fiecare mușchi, fiecare celulă din organism și îi este foarte greu chiar și să vorbească. Doar sprânceana i se mișca, atunci când îmi răspundea la întrebări.

Și el, și soția lui s-au infectat la discotecă. Ea a făcut o formă ușoară și se tratează acasă. El este în stare gravă, la spital. Pe mâna dreaptă are tatuat cuvântul FREE, iar pe câte un deget are tatuate câteva litere care formează cuvântul LOVE. Deși abia vorbea, mai mult pe șoptite și printre gemete, mi-a spus că nu a crezut niciodată că virusul există și că se va îmbolnăvi tocmai el.

„Mă doare în piept… Mă „lamește” tot (are frisoane)”.

„De ce nu v-ați vaccinat?”

„Nu știu, dar după asta o să mă duc și o să mă vaccinez”. Tace. Respiră lin, cu reprize scurte, având ochii închiși. Continuă să ne vorbească fără să deschidă ochii:

„Nici n-am crezut „vopșă” (de fapt) că virusul există! dar „na samom dele”(de fapt) el este. Chiar discutam cu prietenii și spuneam că este o simplă răceală. Am aflat pe propria piele că virusul există. Deja văd asta, m-am convins”.

„Acum, de pe patul de spital din Terapie Intensivă, ce le recomandați prietenilor Dvs, cu care ironizați pe seama virusului?”

„Să se vaccineze. Să se protejeze. Acum tot am văzut cu ochii mei și trec totul prin mine. Acum știu ce-i asta. Credeam că-i doar o răceală simplă. Acum văd ce fel de „răceală” îi asta”, șoptește bărbatul.

Oleg Crudu: Negarea virusului are loc cel mai mult pe rețelele de socializare. Specialiștii din domeniul medicinii se străduie să explice cum funcționează vaccinul, ce înseamnă anticorpi, antigen, dar n-o să fie la fel de convingător ca un amator care o să-i spună că vaccinul conține cip, 5 G, etc. Sper că între timp, numărul celor care pot deosebi informațiile veridice de cele false și de propagandă s-a micșorat. Trebuie cumva de luptat cu acest analfabetism științific.

O pacientă întinsă pe burtă, care geme, cu fața îngropată în pernă. Abia întoarce capul spre noi și ne spune că îi este foarte greu să vorbească și că este internată aici de cinci zile.

Avea febră și a mers la medicul de familie, iar testul a arătat că este COVID pozitivă. A început tratamentul acasă, dar a doua zi s-a simțit rău, așa că a chemat ambulanța. Nu este vaccinată și bănuiește că s-a infectat în transportul public. În timp ce ne vorbește, la jumătatea propoziției i se frânge vocea și din gâtlejul ei iese doar un sâsâit. Începe să plângă și își scufundă iarăși fața în pernă. Ieșim și o lăsăm singură fără să ne luăm rămas bun.

În boxa de alături, două combinezoane albe schimbă scutecul unui bărbat. Deduc că sunt infirmiere și le urmăresc cum lucrează. Prin comparație cu vocile celor cu care am discutat și a majorității bolnavilor de aici care abia vorbesc, vocile lor răsună ca niște note muzicale, sonore, vii, melodioase. Îl spală, îi îmbrăcă scutecul și în același timp glumesc cu el, îl întreabă cum se simte, unde îl doare, ce vârstă are, câți copii îl așteaptă acasă, etc. Apoi îl învelesc cu o cuvertură și ies din boxă, mai aruncând o privire în urma lor, spre bolnav.

Le întreb cum rezistă? Cum au putere să discute vesel cu fiecare și să nu-și piardă nici simțul umorului?

„Ei și așa se simt rău. Au nevoie măcar de puțină susținere, de o vorbă calmă. Când glumim cu ei devin altfel, mai liniștiți. Dacă ne-am contra cu ei și doar ne-am face meseria în tăcere deplină, fără să discutăm cu ei, ar fi mai rău. Și așa sunt singuri aici și speriați, măcar noi să le aducem aminte că viața este frumoasă și trebuie să lupte pentru a trăi”, povestesc cele două femei. Îmi spun și mie o glumiță pipărată apoi se întorc grăbite și se duc zâmbind într-o altă boxă, cărând cu ele câteva scutece.

Igor are 26 de ani și este aici a șasea zi. După primele simptome a făcut testul care a arătat că este COVID pozitiv, urmând tratamentul la domiciliu, dar după trei zile în care temperatura nu cobora mai jos de 39, a chemat ambulanța. Virusul s-a dovedit agresiv și a făcut o formă severă a bolii. A fost internat în stare gravă.

„Acum mă simt bine, dar am fost în stare gravă. Probabil am luat virusul în transportul public, pentru că nimeni din cunoscuți și nici colegii de lucru nu erau infectați”.

După ce a fost internat, doi dintre colegii lui de muncă au fost testați pozitiv, iar acum întreg colectivul este în izolare.

„După experiența trăită în ultimele zile și ceea ce ați văzut aici, cum s-a schimbat percepția Dvs. despre virus și necesitatea vaccinării?”, îl întreb după ce îmi spune că așa și nu s-a vaccinat.

„Nu m-am vaccinat pentru că mă gândeam că nu-mi trebuie. Acum am o altă părere. Medicii au spus că voi putea să mă imunizez peste câteva luni. Eram sceptic în privința numărului mare de bolnavi anunțat de autorități. A trebuit să mă internez ca să mă conving că într-adevăr, numărul infectaților este mare. Iată voi sunteți aici și vedeți. Este plin cu pacienți. În toate pavilioanele. Și asta doar la acest spital, dar mai sunt atâtea spitale și toate sunt pline cu infectați. Și numărul lor începe să crească cu fiecare zi tot mai mult. Ați văzut doctorii? Mereu aleargă. Fuga într-o parte, apoi fuga în altă parte. Probabil sunt puțini lucrători medicali la prea mulți pacienți. Chiar i-am întrebat de ce mereu aleargă. Au spus că ei nu lucrează câte 8-12 ore, ci în ture de câte 24 de ore. M-am mirat că cineva poate să aibă un post de muncă atât de solicitant și cu un așa program”.

Reprize de tuse se aud din toate colțurile pavilionului. Gâtuită, șuierată sau chinuită, tusea este unul din cele mai comune sunete de aici. Combinezoanele albe foșnesc, se îndreaptă de la un pat la altul, lucrează în liniște când, din spatele unei măști acoperite cu gulerul combinezonului se aude o tuse.

„Chu-chu-chu-chu!”

Toate celelalte combinezoane întorc capurile și îl caută pe cel care a tușit. „Hopa! Care-i?”, întreabă tare Georgel Caraja. „Tot normal, domnule doctor, asta eu”, răspunde unul din combinezoane. „Mi-e sete tare de apă și încerc să tușesc, poate mi-a trece setea.”

După această tuse mă simt obligată să-i anunț că sunt alergică la ambrozie și în perioada aceasta mai am reprize de tuse și strănut. „Din cauza simptomelor, ambrozicii tot sunt un fel de sperietoare pentru ce-i care-i aud tușind sau strănutând. Oamenii intră într-un fel de alertă când aud pe cineva de alături că tușește și îi evită, se distanțează. Ei lasă, degrabă scapi”, încearcă să mă consoleze doctorul.

Un pacienții din Terapie Intensivă care a fost stabilizat și poate respira fără aparate este așezat într-un cărucior și pregătit pentru transferarea în altă secție. Unul din combinezoanele albe împinge căruciorul în care stă pacientul, iar altul îi pune toate lucrurile personale într-o pungă neagră cu calendar și ies printre cele două bucăți de pânză care delimitează două secții ATI. Georgel Caraja, șeful secției Terapie Intensivă în care ne aflăm acum discută cu șeful secției Terapie Intensivă amplasate alături, la distanță de câțiva pereți falși.

Săntateinfo.md: Sunt suficienți lucrători medicali?

Georgel Caraja: Ar trebui să fim câte doi medici, dar eu sunt de unul singur în această secție. Avem nevoie anume de medici, asistente medicale avem suficiente. Ne ajută foarte mult medicii rezidenți. Sunt implicați total și chiar le suntem foarte recunoscători.

Săntateinfo.md: Ați avut vreo zi în care vă simțeați neputincios, obosit și nu mai puteați continua?

Georgel Caraja: În fiecare zi. Este greu. Avem aproape doi ani de când lucrăm zi de zi. Eu seara merg acasă, dar sunt lucrători medicali care lucrează 24 de ore, sărmanii. Uneori îmi zic că gata, nu mai pot, am obosit, m-am săturat, dar a doua zi iarăși merg la muncă și o iau de la capăt. Dacă nu noi, atunci cine îi va trata pe acești oameni?...

Săntateinfo.md: Cum suportați, psihic, decesele pacienților din turele dvs.? Asta dacă ați avut…

Georgel Caraja: Am avut…sigur…din păcate. Este greu să pierzi un om drag, de asta și ne este greu să anunțăm pe cineva despre decesul rudei lor. Uneori chiar suntem neputincioși să ajutăm, având niște cazuri în care nu mai putem interveni, fiind vorba de bolnavi care au boli asociate, cum ar fi cancer, ciroză sau alte boli grave.

În urma pacientului care tocmai a fost transferat din Terapie Intensivă au rămas albiturile mototolite și perna căzută pe jumătate de pe pat. Doar unul din cei 29 de pacienți rămași nu este conectat la aparatul de oxigen. Are 36 de ani, nevaccinat, și a ajuns aici cu cinci zile în urmă. Respiră greu și ne spune că nu poate vorbi.

„Sărmanii nu pot nici respira, nu tocmai să vă vorbească”, îmi zice medicul care stătea la un metru de mine și auzea discuția noastră.

Pe patul de alături un bărbat de vreo 40 de ani, îmbrăcat în pantaloni negri de la costum, călcați la dungă și centura descheiată, agonizează și respiră greu, deși este conectat la concentratorul de oxigen. Este cu pieptul gol, dezbrăcat de la jumătate în sus. Când degetele lui simt atingerea unei sticle cu apă de pe pat, cu cealaltă mână încearcă să își scoată masca de oxigen. Îi încurcă un furtun care îl ține conectat la aparatele care-l înconjoară, dar într-un final reușește să ducă sticla la gură și să bea.. În același moment, șeful secției care stă aplecat peste pacientul de pe patul de alături, își dezdoaie spatele și se întoarce cu fața spre pacientul în pantalonii călcați la dungă. Începe să alerge spre el. „Masca! Masca, vă rog!”, strigă el și îi aranjează pacientului masca la loc, uitându-se apoi la monitorul de alături. Îl mai privește câteva clipe pe pacient, mai verifică masca dacă este fixată bine și se mută la următorul pacient.

Cine sunt pacienții din Terapie Intensivă

„Pacientul în pantaloni negri, călcați la dungă, a fost internat la noi cu o oră în urmă. Este în stare gravă. Iată acolo sunt doi tineri, ambii suferă de obezitate și ambii în stare gravă. Pacienta de 43 de ani de pe patul din colț, conectată la aparatul de respirație mecanică. Este tot în stare foarte gravă și din acest motiv i se pune masca CPAP, care îl ajută să respire. Pacientul de alături este aici de trei zile, la fel în stare gravă. Pacientul obez, cu hematoame pe burtă a fost internat cu o seară înainte. Conectat la aparat, în stare gravă. Băiatul tânăr a fost deconectat de la aparatul de oxigen și respiră deja singur, dar este sub supraveghere, pentru ca în caz de necesitate să intervenim imediat. Dacă totul este bine, îl transferăm în secție”, explică Georgel Caraja.

Când ajung aici, pacienții sunt deja în stare gravă

„Până a ajunge aici, majoritatea dintre ei cred că este o răceală, unii pur și simplu nu cred în virus. Când îi întreb dacă-s vaccinați, spun că s-au lăsat influențați de informațiile false și nu s-au vaccinat”, ne explică Georgel Caraja fără să ne privească, urmărind parametrii de pe monitoarele amplasate lângă căpătâiul fiecărui pacient.

Vaccinații din Terapie Intensivă

„Dintre toți pacienții din Terapie Intensivă, câți pacienți sunt vaccinați?”, îl întreb curioasă, după ce am discutat cu câțiva pacienți vaccinați, dar infectați.

„Avem un pacient cu doar prima doză administrată. Ceilalți de aici sunt nevaccinați. Au mai fost la noi trei pacienți vaccinați, cu vârstele cuprinse între 72 și 77 ani. În alte secții mai sunt câțiva pacienți vaccinați”

Oleg Crudu: Da, nimeni nu dă o garanție absolută că persoana vaccinată nu se va infecta cu o formă a virusului. Totuși, am constatat că pacienții care au fost anterior vaccinați fac forme mai ușoare. Procentul pacienților vaccinați-infectați, este mult mai mic decât al celor nevaccinați. Fiecare organism răspunde diferit la vaccinare, unii fac o imunitate mai slabă, alții mai puternică sau chiar deloc. Pacienții imunizați pot să se infecteze din mai multe motive: fie au o singură doză, fie a trecut puțin timp de la a doua doză și organismul încă nu a produs anticorpi. Motive sunt multe. Am făcut și un studiu intern, pentru că se discuta că unii au acte de vaccinare false. Din 40 de pacienți vaccinați care au făcut COVID, unul singur nu avea anticorpi. Toți acești pacienți au făcut o formă ușoară.

Sanatateinfo.md: Acum se lucrează mai ușor decât în prima perioadă?

Oleg Crudu: Doctorii au o experiență mai mare. A apărut îndemânare, obișnuința, dar și oboseala. Imaginați-vă că sunt perioade când numărul pacienților scade și medicii simt că totul revine la normalitate și au timp să respire. Apoi începe următorul val și iarăși revin la ritmul stresant de muncă, iarăși alergat, echipament de protecție, departe de familie, etc. Apare un fel de senzație de disperare, așa că acum este mult mai greu de lucrat decât la început. Da, acum stabilesc diagnosticul mult mai repede și s-au obișnuit cu ritmul și munca asta, dar este și senzația asta când te întrebi: „cât se poate?...”.

Sănatateinfo.md: Numărul cazurilor crește cu fiecare zi și încă va crește, din câte înțelegem. Spitalul deja este plin. Ce veți face?

Oleg Crudu: Vom face față atâta timp cât ne permite numărul paturilor de care dispunem. Cu timpul, cel mai probabil, vor fi activate și alte suprafețe, alte spații, alte spitale. Suntem în ascensiunea celui de al patrulea val. Cum va evalua el, vom vedea.

Lipsa intimității

În pavilionul enorm, cei peste 200 de bolnavi nu au, aproape deloc, intimitate. Dacă cineva strănută îl aud toți. Dacă unul este în agonie și strigă, toți ceilalți stau treji, martorii neputincioși ai durerii. Bolnavii sunt separați doar prin niște pereți falși, subțiri, cu o bucată de pânză în loc de ușă.

Oleg Crudu: De un an și jumătate lucrăm într-un ritm accelerat. Este un spital în condiții de câmp care salvează sistemul. Sunt condiții acceptabile într-o situație destul de complicată, iar noi activăm în aceste condiții. Fac și eu vizite, deși sunt director. Îmbrac costumul și intru în zonă. Aseară la ora 12 noaptea eu eram aici și vizitam pacienții, pentru că fluxul de bolnavi infectați era atât de mare încât nu încăpeau în două pavilioane și îi internam în cel de-al treilea, unde este Zona Albastră. Totuși, acestea sunt condițiile unui spital de campanie. Un astfel de spital nu este invenția noastră, alte țări practică acest sistem. Este foarte greu, fuxul de pacienți este mare, presiunea pe sistem este enormă. Pentru ca celelalte spitale să funcționeze în regim obișnuit, este nevoie și de un așa spital ca al nostru. Ceea ce vedeți dvs. aici este un spital mare pentru 450 de paturi, mai mare decât spitalul municipal. Condițiile sunt maximal adaptate condițiilor. Încă un avantaj este că pacienții pot ieși afară, ceea ce la alte spitale nu este posibil.

Îngerii. Criminalii

Directorul Spitalului Clinic Municipal „Sfânta Treime”, Oleg Crudu, ne spune că în ultimii ani a apărut o agresiune globală împotriva lucrătorilor medicali.

„Mă gândesc că bolnavul care se simte rău, când ceva nu-i convine, când este scos din zona de confort permanent caută un dușman extern. Doctorul este primul pe care îl vede, atunci când este bolnav și atunci îl consideră vinovat pe el. Suntem numiți „criminali”. De un an jumătate lucrăm în condiții extreme și îl întrebăm pe câte un pacient de ce ne numește „criminali”. Se blochează, nu știe ce să răspundă. Sunt bolnavi care terorizează, de-a dreptul, medicii. Le tot repetă că vor suna la televiziune și, în timp ce vorbește cu medicul îi pune telefonul în față și filmează. Este un fenomen destul de răspândit la nivel global și nu înțeleg de ce se întâmplă așa, de ce suntem tratați așa de către pacienți? Aflasem că în zona albastră este o revoltă a pacienților și am intrat să văd care este problema. Unii pacienți spuneau „mulțumim pentru ce faceți pentru noi, mulțumim pentru că m-ați salvat”, iar de peste perete strigau: „medicii sunt criminali, ar trebui omorâți toți, ne țin în condiții de coșmar”. Acești pacienți beneficiază de aceleași condiții, dar percepția lor asupra a ceea ce-i înconjoară este diferită. Nu știm în ce condiții trăiesc pacienții acasă, dar noi nu am chemat oamenii la odihnă, la un hotel de 5 stele și ei descoperă că nu-i de 5, ci de 4 sau 3 stele. Da, avem anumite lipsuri, dar contează cât de pregătită este persoana care tratează acel bolnav, depinde de echipamentul medical și de medicamentele folosite.

O mașină intră pe teritoriul spitalului și oprește chiar lângă noi. Doi bărbați cu mască ne examinează și, pentru că nu ne recunosc, i se adresează directorului: „Unde să ducem concentratoarele?”. Cei doi sunt bioinginerii care au grijă să funcționeze tot aparatajul și, dacă vreunul se strică, ei sunt cei care repară. „Acest spital este cel mai bine aprovizionat cu concentratoare de oxigen, avem 200 și încă mai aducem”, ne spune el. Cât ei descarcă concentratoarele, noi facem un ocol în jurul spitalului.

Așezați pe scaune amplasate la distanță unul de altul, câțiva pacienți stau concentrați cu ochii în telefoane. Unii fac live-uri, alții vorbesc cu rudele. Trei ambulanțe sosite una după alta parchează într-un rând, iar medicii coboară și discută între ei. Puțin mai încolo, câțiva pacienți se plimbă oprind periodic și ținându-se de un perete în timp ce tușesc. Își scot masca și tușesc puternic, îndoindu-și spatele de efort. După ce trece accesul de tuse își pun masca și mai merg câțiva metri. Până începe altă criză de tuse. Paza de la poarta spitalului nu permite nimănui să intre pe teritoriu. Aflăm că polițistul este nevaccinat și îi spunem că este cam riscant să lucreze în preajma atâtor bolnavi care poartă masca mai mult de formă și alături de trei pavilioane pline cu pacienți infectați. Îl întrebăm, totuși, de ce a decis să nu se imunizeze.

„Dvs știți câți pacienți de aici sunt vaccinați? Iată și motivul de ce nu m-am vaccinat”, îmi răspunde el. Știm, evident. Am văzut. Îi spun că vaccinații fac, totuși, o formă ușoară. Ne spune că a fost infectat și are anticorpi. Ne dă de înțeles că nu vrea să discute și se pornește spre doi vizitatori care s-au apropiat periculos de aproape de gardul spitalului.

Oleg Crudu vizitează fiecare pavilion și discută cu șefii secțiilor Terapie Intensivă. Georgel Caraja îi spune despre ce s-a întâmplat noaptea, câți pacienți au fost internați, câți externați, transferați, decedați, etc. Pentru că stau aproape de ei, involuntar trag cu urechea. „La aparat sunt 12, nouă cu mască CPAP și doi intubați”, îi spune șeful secției. Oleg Crudu ridică imediat o mână la frunte și se încruntă. Stă nemișcat, tace câteva secunde gândindu-se la ceva, apoi, pe sub palma cu care continuă să-și maseze tâmpla, îl privește iarăși pe colegul lui. „Extrem de gravi?”, întreabă el.

Georgel Caraja nu se grăbește să-i dea un răspuns, ci dă afirmativ din cap și abia după aceasta, printre buzele lui iese un „îhîm…”.

Îl sună telefonul și de la capătul celălalt de fir se aude o voce feminină care îl anunță că i-a trimis două infirmiere. „Care două? Mie îmi trebuie 22! Mai căutați și găsiți! La 30 de bolnavi am doar două infirmiere”.

„Se pare că jumătate de Moldovă este internată la noi la spital”, spune el rar, apoi după câteva secunde își îndreaptă umerii și spune hotărât: „Trebuie să activăm al cincilea post. Suntem în plină ascensiune al celui de al patrulea val”.

Irina Bunici, asistentă superioară șefă la Spitalul Clinic Republican Bălți: „Chiar și cel mai experimentat medic nu poate lucra fără asistent medical”

Cum arată secția ATI de la Spitalul Clinic Bălți, inaugurată astăzi, după investiții în sumă de 29 de milioane de lei

Un bărbat din România este tratat de botulism cu medicamente furnizate de Republica Moldova

Tag: Covid-19, Spitalul Modular Sfânta Treime

Categoria: Știri Interne

Preluarea articolelor de pe www.sanatateinfo.md se realizează în limita maximă de 1.000 de semne. Este obligatoriu să fie citată sursa și autorul informației, iar dacă informația este preluată de către alte platforme informaționale on-line trebuie indicat link-ul direct la sursă. Preluarea integrală a informației poate fi realizată doar în baza unui acord încheiat cu Redacția Sănătate INFO. Toate materialele jurnalistice publicate pe platforma on-line www.sanatateinfo.md sunt protejate de Legea 139 privind drepturile de autor și drepturile conexe. De asemenea, de Codul Deontologic al Jurnalistului din Republica Moldova. Pe lângă actele juridice care ne protejează drepturile, mai există o lege nescrisă – cea a bunului simț.