Diana Covalciuc, pediatru, specialist în reabilitare fizică: „Puțini părinți mă întrebă dacă micuțul lor se va vindeca sau nu. Ei înțeleg că este o boală pe viață și trebuie să se adapteze cu ea“
redactor
29 septembrie, 2014, 11:31
Vizualizări: 3340
Diana Covalciuc este pediatru, specialistă în medicină fizică și reabilitare, dar și directorul Centrului Tony Hawks. Vede zilnic zeci de părinți care-și aduc copiii cu dizabilități și diferite afecțiuni de sănătate la reabilitare. Dincolo de suferințe și temeri au vise simple: să-i audă vorbind, să-i vadă zâmbind, mergând sau să învețe în scoli obișnuite.
Autor: Virginia Dumitraș
Diana Covalciuc este pediatru, specialistă în medicină fizică și reabilitare, dar și directorul Centrului Tony Hawks. Vede zilnic zeci de părinți care-și aduc copiii cu dizabilități și diferite afecțiuni de sănătate la reabilitare. Dincolo de suferințe și temeri au vise simple: să-i audă vorbind, să-i vadă zâmbind, mergând sau să învețe în școli obișnuite. Pediatrul spune că aceste afecțiuni au la bază cauze diferite – sarcină cu probleme, neglijența medicilor, boli genetice. Toate însă, chiar și după câțiva ani de recuperare, le lasă acestor copii cicatrici pe viață. Le-ar fi mai ușor, spune Diana Covalciuc, dacă familiile nu i-ar izola acasă, iar societatea nu ar mai fi una acuzatoare, ci care i-ar accepta așa cum sunt.
Doamna Covalciuc, din experiența dumneavoastră, care sunt cele mai des întâlnite probleme cu care copiii din Republica Moldova ajung la centrul Tony Hawks?
Cea mai frecventă diagnoză este paralizia cerebrală. De asemenea, sunt probleme pediatrice, maladii rare, care provoacă o dizabilitate: artrogripoza, maladiile neuromusculare, maladii genetice grave. Avem și copii a căror diagnoză nu se știe. La noi în țară nu tot timpul e posibil să fie stabilit un diagnostic. Noi evaluăm potențialul copilului și încercăm să-l ajutăm să meargă pe calea integrării lui în școală cât și în societate, astfel încât să aibă cât de cât un viitor asigurat. Important este să-i ajutăm pe acești copii.
De cele mai deseori cauza acestor probleme este neglijența medicilor sau sunt afecțiuni genetice, neglijența părinților etc?
Este vorba despre toate câte un pic. Exemplu poate fi chiar și aceeași paralizie cerebrală, cred că în mai mult de 20 de procente din cazuri, nu putem spune care este motivul acestei afecțiuni. 10 procente de paralizii cerebrale le găsim la bunei, etc. Unele maladii nu sunt descoperite la timp de către mamă, mă refer la sfera genitală și o alimentație proastă, de exemplu femei gravide cu hemoglobina foarte joasă. Sunt și cauze genetice, maladii netratate la timp. Totodată, poate fi o familie exemplară, cu părinți foarte educați. Aceste probleme nu aleg, nu există o caracteristică la cine se întâmplă. În alte cazuri este vorba despre vârsta mamei, de exemplu - maladia Down, o boală genetică ce poate apărea atunci când conceperea a avut loc la o vârstă înaintată.
De aceea, este important ca fiecare cuplu să înțeleagă cât de importantă este planificarea familiei, programarea, consultarea, și faptul că toată graviditatea trebuie monitorizată, iar femeia trebuie să se alimenteze bine. În multe cazuri lucrurile pot fi evitate, ceea ce ține de paralizie cerebrală, doar 10 procente sunt moștenite, restul sunt probleme în timpul sarcinii sau a nașterii.
Dar sunt și cazuri în care copiii au probleme de sănătate din cauza neglijenței medicilor?
În calitate de medic nu pot să nu recunosc că avem și astfel de cazuri. Spre fericirea tuturor, ele au loc din ce în ce mai rar. Chiar am avut un caz foarte complicat, unde era vina medicilor, copilul are foarte multe probleme și are cel mai înalt grad de dizabilitate. Copilul se naște greu acolo unde sarcina n-a fost bună sau unde era ceva. Noi am făcut mari progrese la acest capitol, pentru că deja creștem copii de la 500 de grame. Mai sunt cazuri în care medicii sunt neglijenți. Nu are importanță câți, nu trebuie să fie niciunul.
Niciun părinte nu se gândește că va avea un copil cu dizabilități sau cu afecțiuni grave de sănătate. Totuși, dacă se întâmplă, ce trebuie să facă, la cine să se adreseze?
Acum avem diagnostice prenatale bine puse la punct. Iar problema poate fi observată imediat de la naștere. Sunt multe clinici și medici buni care pot face pronosticuri. În cazul maladiilor rare, acestea sunt puține. Există o rețea de centre internaționale unde medicii se pot consulta. Sperăm totuși că pe viitor va exista o rețea mai bună de spitale și specialiști, iar sângele acestor copii ar putea fi trimis pentru a putea fi diagnosticate unele maladii care nu pot fi diagnosticate la noi din cauză că sunt costisitoare, se întâlnesc rar sau avem prea puțină experiență.
Cum trebuie să reacționeze părinții?
Este ca și cum ți-ai lua bilet să pleci într-o țară și ajungi în alta. Este foarte complicat pentru părinți, dar ceea ce este mai important pentru copii este să-l accepte așa cum este el. Aceasta este esențial, deoarece căutând mereu metode de tratament, alte soluții, alte centre se pierde foarte mult timp pentru a începe reabilitarea. Este important ca acest copil să fie supravegheat de o echipă de medici din primele zile. E de dorit ca această echipă să fie formată din specialiști din diferite domenii care să poată observa fiecare pas al copilului și să-l dirijeze în așa fel încât să obțină rezultate maxime ținând cont de potențialul lui.
Avem aceste posibilități în Moldova?
În Moldova mai există și alte centre similare. Bunăoară centrul Voinicel, Centrul de diagnostic prenatal de la Institutul Mamei și Copilului. Acestea sunt ONG-uri care au asemenea posibilitate. La Institutul Mamei și Copilului există și o bază diagnostică foarte bună. Acolo sunt și specialiști în ultrasonografie, etc. Noi suntem mai mult pentru reabilitare de facto, la noi copiii vin cu diagnosticul deja stabilit.
Doamna Covalciuc, care sunt cele mai comune frici ale mamelor care vin la centrul dumneavoastră și din ce cauză?
Copilul meu va merge? Aceasta nu este chiar frica de bază pe care o poate avea o mamă, deoarece societatea se modernizează și faptul că mergi sau nu poate influența atât de mult capacitatea de integrare a unui om în societate, poți lucra și de acasă. Se mai întreabă cum se va dezvolta mintal copilul, dacă va putea merge la școală, obișnuită sau specială.
Mai puțini părinți mă întrebă dacă micuțul se va vindeca sau nu. Mulți dintre ei înțeleg că aceasta este o boală cronică, pe viață și că trebuie să se adapteze cu ea.
Când am fost la deschiderea Centrului nu am văzut tătici care să vină cu cei mici la reabilitare…
Sunt mai puțini. Aceasta este societatea noastră că totuși mama stă mai mult cu copilul. Avem tați care acceptă situația, dar și tați care acceptă cu greu invaliditatea copilului. Avem și multe familii care au divorțat din acest motiv. Bărbații se frâng mai ușor sub povara ideii că va trebui să fie tatăl unui copil deosebit și nu este ușor, mai ales, dacă este singurul copil sau primul. Nici paternitatea nu se dezvoltă așa cum ar trebui. Mai apare și problema cine este vinovat, din partea cui vine maladia? Dau vina unul pe celălalt, etc. Sunt și familii exemplare în care ambii reușesc să-și facă timp pentru copil, lucrează ambii și găsesc timp să stea cu cel mic, etc.
Ce este cel mai important pentru recuperarea unui copil cu probleme neurologice sau cu alte afecțiuni?
Depinde de diagnoza pe care o are copilul. Cel mai important este ca reabilitarea să mențină copilul pe drumul copilăriei împreună cu ceilalți copii, să nu permită izolarea acestuia. Să fie menținut printre colegi, copii de vârsta lui sau ca dezvoltarea lui să nu rămână cu mult în urma celorlalți.
Totuși, unii copii sunt destul de duri și-l pot jigni involuntar…
Am văzut copii în Franța care arătau cu degetul și spuneau că un anume copil nu e ca el. Depinde de educația din familie, dar dacă trecem peste aceste momente, copiii ușor trec peste dizabilitatea altuia și n-o mai observă. Unii își ajută colegii în clasă și este binevenit și pentru copilul care are dizabilitatea, deoarece el știe cum să se comporte, cum să se apere. În afară de faptul că acești copii au o afecțiune a sănătății acești copii trebuie să mai treacă și anumite teste ale societății, iar în Moldova nu este cea mai bună societate.
Dar din ce cauză este așa? De exemplu, am văzut în Italia foarte mulți copii cu diverse afecțiuni, care sunt scoși în oraș cu familia. La noi acești copii aproape sunt invizibili și se creează impresia că ei nu există…
Un moment important este și afecțiunea psihologică a familiei. Pe de-o parte - familiile se rușinează și nu vor să-și scoată în oraș copiii cu probleme, de cealaltă parte – societatea este una acuzatoare. Că «e șchiop, că e chior, că e mut, că-i surd», la noi foarte ușor se dau aceste etichete. Aceasta depinde de cultura noastră generală. Cu timpul cred că vom depăși și acest handicap al societății de a pune etichete. Aceasta ar trebui să fie educată în familie. Familiile nu ar trebui să se izoleze, ci să primească musafiri, să meargă la cineva, să știe că au prieteni.
Sunt anumite boli/afecțiuni care nu pot fi tratate până la capăt?
Majoritatea. Dacă este vorba despre o maladie genetică sau altă maladie nu pot fi vindecată până la capăt. Ceea ce facem la Centrul de reabilitare este să încercăm să-i ajutăm ca starea lor să nu se agraveze și să fie integrați în societate. Încercăm să ne imaginăm calea lor până la 18 ani, să ne imaginăm profesia pe care ar putea s-o aibă și în acest fel încercăm să-i ajutăm să nu depindă de cineva.
Aveți povești de succes în care copiii au reușit să se pună pe picioare, vorbesc sau totuși ei rămân cu anumite probleme pe viață, așa cum spuneați mai devreme?
Depinde de gradul de afecțiune. Dacă, de exemplu, avem un copil cu paralizie cerebrală și vrem neapărat să meargă, faptul că el merge nu înseamnă că el este vindecat, deoarece mersul lui va fi cumva deosebit, el se va deosebi de mersul unei persoane care nu are această problemă, iar mai apoi sunt și alte probleme: pronunțarea, planul cognitiv, etc. El poate fi bun la un obiect anumit, dar el are probleme cu calculul și tot ce ține de consecutivitatea lucrurilor, etc.
După ce se recuperează și poate ajung la școli obișnuite și la facultate, acești copii mai trec pe la dumneavoastră, vă țin minte după ce cresc?
Desigur că avem asemenea cazuri. Scopul nostru nu este ca toți copiii să meargă la universitate, dar dacă avem astfel de cazuri, noi suntem foarte bucuroși. În orice caz, am avut rezultate bune în cazuri de paralizie cerebrală, dar trebuie să ținem cont și de faptul că aici vin și copii cu maladii progresive. Nu putem să sumăm și să facem o eficacitate pentru toți copiii, aproape 400 de copii pe an care vin la Centrul nostru, să-i adunăm și să calculăm câți au progresat și câți au regresat și să facem o sumă totală. Avem foarte multe cazuri cu care ne mândrim. Avem copii care anul acesta au plecat la școală, copii care au avut probleme de mers, de vorbire, copii care erau sub semnul întrebării dacă vor putea fi școlarizați sau nu. Avem un băiat, cu paralizie cerebrală, care recent a fost admis la facultate, la Jurnalism. Va fi sau nu jurnalist, noi ne bucurăm mult că el va fi la facultate.
Din ce cauză pot apărea afecțiunile neurologice, dizabilitățile fizice, mintale? Ce ar trebui să știe sau să facă viitoarele mămici pentru a se asigura că vor naște un copil fără probleme de sănătate?
În primul rând există planificarea familială pe care eu cred că trebuie să o considerăm un lucru foarte în serios. Să citească mult pentru că acum sunt atâtea posibilități. Să facă toate analizele, să facă un consult genetic. Se întâmplă ca unele fetițe sau unii băieței să nu moștenească o anumită genă și atunci știți sigur că veți avea un copil sănătos. Este vorba despre o cultură foarte atentă atunci când este vorba despre planificarea familiei, modul sănătos de viață. Totodată, este vorba despre soartă, posibil că nu putem să controlăm totul pentru că unii sunt foarte responsabili și ajung să aibă copii cu probleme.
Există o anumită vârstă a unui copil la care aceste afecțiuni se pot dezvolta sau pot apărea oricând?
Cazurile de paralizie cerebrală se observă de la naștere sau în primele trei luni de viață. Copilul nu aude, nu te privește, nu răspunde, mișcările lui sunt stranii. În cazul maladiilor genetice acestea pot să apară și mai târziu, peste un an, după un an și pe la 3-4 ani.
În afară de ONG-uri și de părinți, cine ar trebui să mai aibă grijă de acești copii? Se simte implicarea statului în ajutorarea lor sau a Ministerului Sănătății, în mod particular?
Statul Republica Moldova este tânăr și sărac, aceasta știe toată lumea. Totuși, consider că este greșit să așteptăm ca statul să fie principalul actor atunci când este vorba despre caritate. M-aș fi așteptat la mai mult ajutor din partea Bisericilor, deoarece conform statisticilor moldovenii cred cel mai mult în Biserică și donează cel mai mult la Biserică și atunci mă întreb de ce Biserica nu este mai blândă și mai bună cu copiii cu dizabilități. Sunt convinsă că unii preoți fac lucruri frumoase și bune. Am vrea să știm despre aceasta. Știu că în credința ortodoxă nu se prea afișează aceste lucruri, dar am vrea să știm de ele poate și ceilalți Preoți și Biserici vor face la fel. Poate aceasta este o scuză pentru ei să nu se laude ce au făcut, dar să fie un exemplu bun pentru alții. Nu prea am auzit ca mamele să fie ajutate de o Biserică. Cred că și la noi va fi bine atunci când vom gândi așa cum o fac cei din alte state – cei care sunt bine să se împartă cu cei mai neajutorați, atunci fericirea lor va fi dublă. Bunăoară britanicii spun că nu se simt bine dacă cuiva îi este rău. Privind în jur și la luxurile care apar în societatea modernă și la noi ar fi suficienți bani, dacă lumea ar fi orientată puțin în altă direcție. Nu trebuie să donezi mult, câte puțin. Așa copiii ar putea fi tratați și am putea să-i vedem în locurile publice.
Știu că foarte multe mămici se plâng că protezele și mai multe lucruri necesare pentru copii cu afecțiuni de sănătate oferite de către stat sunt incomode și le obțin foarte greu…
Este vorba despre aceeași rămânere în urmă a statului în diferite sectoare, deoarece nu sunt tehnologii moderne avem o fabrică de protezare care este depășită moral și fizic. Noi așteptăm de la ei mai mult, dar nu obținem nimic. Noi modelăm singuri din ghips special scaun pentru copil. Confecționăm un scaun special pe modelul copilului un scaun care poate fi folosit acasă. Nu toți vor să-l folosească din cauză că nu înțeleg cât bine i-ar face, ci se gândesc unde-l vor pune în casă. Am mers la același seminar în Franța noi facem din ghips și se presupunea că ei trebuie să le îmbrace în plastic așa și nu s-a mai dezvoltat această tehnologie. Nu au bani, specialiști, dorință și nu știu ce nu mai au. În plus, încălțămintea este incomodă fiindcă nu se face individual. Nu se fac atele din plastic, bucăți speciale care fixează laba piciorului. În toate țările există. O pereche de atele în Europa costă 500 de euro. Încălțămintea este greu de găsit, strângem bani din toată lumea ca să-i încălțăm. Nu este interes, dorință, nu mai vorbesc despre inițiativă, etc. E un mare minus în reabilitarea noastră. Ceea ce ține de reforma în medicina spitalelor raionale, multe din ele vor deveni spitale de reabilitare și sper că acolo, în baza acestor spitale, să se dezvolte și departamente pentru reabilitarea copiilor. Astfel nu va mai fi nevoie să vină la Chișinău pentru zece ședințe de recuperare care s-au terminat și nu se știe când vor mai fi și la ce medic vei ajunge. Ar fi mult mai rațional să existe în raion. Vin din sate, iar noi îi redirecționăm spre Centrul de la Institutul Mamei și Copilului sau la Centrul Republican de Reabilitare, deoarece sunt condiții de cazare. Altfel este costisitor și nu e cea mai bună variantă.
Care este sfatul dumneavoastră pentru părinții care au copii cu dizabilități și pentru viitorii părinți?
Cel mai important este acceptarea. Să accepți că micuțul tău e deosebit, nu este ca toți și că are nevoi speciale. Spunea o mamă, care are doi copii cu dizabilități, că atunci ți se deschid ochii spre calea corectă și nu te mai lupți și nu mai pierzi timpul căutând diagnoze și alte centre. Părinții nu trebuie să cadă în disperare, deoarece aceasta nu-i va ajuta pe copii. Desigur este complicat să accepți, mai ales că ai visat tot timpul la un copil ca tine sau mai bun decât tine pentru a-i transmite experiența și în realitate nu e așa cum ți-o dorești. Faptul că vei fi înrăit și nu vei accepta starea aceasta nu-ți va ajuta copilul, dar îl va face să sufere mai mult. Sfatul meu pentru viitorii părinți este să gândească pozitiv, niciodată nu poți fi sigur că asta nu ți se va întâmpla ție.
Doamna Covalciuc, vă mulțumim pentru interviu!
Categoria: Interviuri
Preluarea articolelor de pe www.sanatateinfo.md se realizează în limita maximă de 1.000 de semne. Este obligatoriu să fie citată sursa și autorul informației, iar dacă informația este preluată de către alte platforme informaționale on-line trebuie indicat link-ul direct la sursă. Preluarea integrală a informației poate fi realizată doar în baza unui acord încheiat cu Redacția Sănătate INFO. Toate materialele jurnalistice publicate pe platforma on-line www.sanatateinfo.md sunt protejate de Legea 139 privind drepturile de autor și drepturile conexe. De asemenea, de Codul Deontologic al Jurnalistului din Republica Moldova. Pe lângă actele juridice care ne protejează drepturile, mai există o lege nescrisă – cea a bunului simț.
Publicate în aceeași zi
27 iulie, 2015, 17:11
Cele mai citite
Medic stomatolog originar din Moldova, ucis în cabinetul său ...
17 iulie, 2024, 10:34
Adrian Belîi: Republica Moldova ar putea avea, de la anul vi ...
26 martie, 2024, 12:29
O femeie risca să moară după ce a încercat să trateze cancer ...
22 aprilie, 2024, 11:39
Studiile confirmă: COVID-ul îmbătrânește creierul cu 20 de a ...
20 februarie, 2024, 11:05
Istoria unei lucrătoare a sexului, care a devenit apoi proxe ...
05 martie, 2024, 14:16
Cele mai actuale
Vox Populi
Cât timp așteptați o consultație la un medic specialist?
O zi17,20 %