Câtă moarte poate suporta un doctor: Mărturii de la ATI
Violeta Colesnic//Editor: Valeriu Cațer//Foto: Elena Covalenco
26 octombrie, 2021, 10:38
Vizualizări: 12798
Orice om, doctor sau nu, este afectat psihologic de ceea ce vede în Terapie Intensivă. Mereu martorii morții, agoniei sau supraviețuirii, lucrătorii medicali ajung să privească moartea ca pe ceva obișnuit, capătă un fel de intoleranță față de acest proces. Față de moarte.
Și atunci te întrebi:
Au medicii inimă? Au ei emoții? Simt ceva atunci când privesc ceasul de perete
și fixează ora când a decedat încă un pacient? Empatizează cu cel care, în
agonie, se agață de ultimul fir de viață?
Timp de o zi am
discutat cu mai mulți lucrători medicali, inclusiv șefii a patru secții COVID,
nr.1,2,3 și 4 de la spitalul Clinic Republican și i-am provocat la o discuție
sinceră. Despre ceea ce ascund. Despre sentimente. Despre emoții.
Au doctorii inimă? Au ei emoții?
Silvia Nicolai este
medic anesteziolog-reanimatolog în secția Terapie Intensivă COVID nr. 2. Prima
dată a intrat într-o sală de operații pe când era doar un copil curios. A
fascinat-o tot ce a văzut acolo: lumini, mese cu instrumente, aparataj, dar cel
mai mult a fascinat-o imaginea tatălui ei pregătindu-se de operație. Încă
atunci, o fetiță de câteva șchioape, a decis că și ea vrea să devină chirurg,
la fel ca tatăl ei.
Silvia provine
dintr-o familie de medici, tatăl fiind chirurg, iar mama oftalmolog. Când îl
însoțea pe tatăl ei la spital, în sălile de operații, îi observa comportamentul
și, chiar dacă era mică, a înțeles că medicul trebuie să împartă durerea
împreună cu pacientul. Spune că asta i s-a insuflat încă de atunci. Și asta a
devenit pentru ea o regulă, iar din 2005, de când lucrează medic, se bucura
pentru fiecare caz fericit din Terapie Intensivă.
Numărul pacienților care ieșeau pe picioarele lor din spital și mergeau acasă, sănătoși, era destul de mare, iar acesta era un succes al echipei de care ei erau tare mândri.
„În cazul celor cu
COVID asta se întâmplă foarte-foarte rar. Asta este dureros pentru noi, chiar
depresiv, mai ales când ne mor colegii sau persoane, pe care le cunoaștem. Avem
niște emoții greu de explicat când depunem tot sufletul și facem totul posibil
pentru ca pacientul să supraviețuiască și într-un final…rezultatul este
negativ. Moartea unui pacient este o durere mare. Cel puțin asta simt eu,
durere de la fiecare pierdere a unei vieți”, povestește Silvia Nicolai.
Sanatateinfo.md: Până
la pandemie numărul deceselor în secțiile ATI era mult mai mic decât acum. Cum
v-a schimbat acești aproape doi ani, de când numărul deceselor din secție a
crescut atât de mult?
Silvia Nicolai: „Este
o stare ciudată, psihologic este foarte greu să lucrăm în aceste condiții. Ne
sufocăm în aceste costume, iar când vedem că și pacienții noștri se sufocă,
este și mai greu. La începutul pandemiei decesele de COVID erau o lovitură grea
pentru noi. Acum tot suportăm greu fiecare deces, dar poate pentru că suntem
prea obosiți, încercăm să ascundem orice emoție”.
Se oprește din
vorbit, își pleacă capul și își privește palmele, păstrând liniștea preț de
vreo 10 secunde. Strânge mâinile pumn și continuă să-mi vorbească. „Familia a
rămas undeva pe planul doi”…
Tace iarăși. O văd că
înghite noduri de câteva ori, îi văd lacrimile care încep să-i joace în colțul
ochilor și puterea cu care încearcă să-și înăbușe orice emoție. Strânge pumnii
până la durere, apoi, încet, îi relaxează și mă privește. „Lor le acordăm mult
mai puțină atenție decât pacienților. Lucrăm 24 de ore și suntem alături de
bolnavi, atunci când se simt rău, dar și atunci când merg spre bine. Noi avem acasă
copii…”. Tace. Face o pauză mai lungă. „Copii noștri tot au nevoie de noi. Din păcate, totul s-a
schimbat. Nu mai este la fel ca până la pandemie”
Îmi dau seama că
discuția despre familie, despre copii, o sensibilizează prea mult. Poate faptul
că a recunoscut cu voce tare că familia a rămas pe planul doi a făcut-o să
realizeze ce anume i-a luat această pandemie.
Silvia Nicolai: „Sunt…momente…când parcă ne bucurăm că pacientul are o dinamică ușor pozitivă și… la un moment dat, brusc, se agravează și este trecut la respirație artificială și… apoi…decedează. Undeva simți că poate ai fi putut face mai mult, dar nu ai putut, nu ai reușit, nu aveai ce să mai faci…”
Dacă ar fi să compare
ce era până la epidemie cu ceea ce este acum, cel mai potrivit cuvânt ar fi
„groaznic”. Ceea ce se întâmplă acum în spitale este groaznic. Groaznic este și
numărul mare de familii care își deplâng morții. Inclusiv ea, care și-a pierdut
două mătuși într-un singur an.
„Pentru mine a fost
un an foarte dureros, atât în familie, cât și la serviciu. Sunt emoții pe care
nu pot să le explic în cuvinte, dar ele sunt în suflet, le simt”.
Sanatateinfo.md: Cele
mai multe cazuri de deces sunt din rândul celor conectați la respirație
asistată?
Silvia Nicolai: „Da.
Dacă îi conectezi la respirație asistată, în rare cazuri pacientul
supraviețuiește. Chiar și dacă, deja sunt confirmați negativ și sunt
transferați în altă secție pentru continuarea tratamentului, pot deceda din
cauza complicațiilor covid-ului. Da, asta-i dureros, pentru că, într-un fel…
parcă ne simțim neputincioși, cu toate că facem tot posibilul pentru pacient:
și tratament, și investigații, și analize. Facem tot ce trebuie până la ultimul
moment”.
Lupta pentru viața
unui pacient nu încetează nici după ce acesta face stop cardiac. Toți, absolut,
sunt resuscitați. Unii scapă, alții…nu. Dacă pacientul nu reacționează
resuscitării, atunci este constatată moartea biologică.
Sanatateinfo.md:
Știți când nu mai puteți face nimic pentru pacient din punct de vedere medical?
Silvia Nicolai: „Ne uităm după analize. Dacă intră în insuficiență poliorganică (oprirea activității organelor), ne dăm seama că șansele lui sunt foarte mici. Poate ceda rinichiul, poate ceda sistemul cardiovascular dar, chiar și așa, luptăm până la capăt. Facem tot posibilul, sperând că, poate-poate, ne reușește imposibilul și îl salvăm”.
De când a început
pandemia Silvia este permanent la lucru. În puținele ore cât stă acasă copiii
nu-i reproșează că în cea mai mare parte a timpului este la spital, printre
bolnavi. În lipsa ei, copiii nu încetează să facă planuri de viitor și abia
așteaptă să le realizeze împreună. Atâta doar că nu știu când se va întâmpla
asta. Până atunci, o susțin cum pot pe mama lor. De exemplu, o întreabă despre
pacienții din acea zi, provocând-o la o discuție deschisă, pentru a o face
să-și descarce emoțiile adunate în decursul unei ture de muncă. Și ea le
povestește despre fiecare pacient din Terapie Intensivă, dar… nu chiar totul.
„Evit să le povestesc detaliile mai dureroase, pentru că asta ar fi o traumă
pentru ei, chiar dacă sunt mari”.
Sanatateinfo.md: S-a
schimbat cumva percepția asupra vieții de când lucrați cu pacienți Covid și
vedeți atâtea morți în fiecare zi?
Silvia Nicolai: „Da.
Nu sunt atât de veselă cum eram înainte. Nu știu ce mă așteaptă mâine. Bolnavi
sunt foarte mulți și este foarte greu ca, timp de patru ore cât suntem în
focar, să alergăm de la un pat la altul la toți cei 20 de pacienți. Da, viața
mea s-a schimbat. Totul s-a schimbat. Terapie Intensivă este o secție grea, cu
pacienți în stare extrem de gravă. Orice om este afectat psihologic de ceea ce
vede în Terapie Intensivă. Avem un fel de oboseală cronică. Oboseala asta a
trecut într-un surmenaj fizic”.
Avem spitale arhipline, mii de pacienți care au nevoie de îngrijire și zeci de decese în fiecare zi. Pe de altă parte, sistemul medical se confruntă de ani buni cu lipsa personalului medical, iar puținii medici rămași au fost exploatați ca niciodată în acești doi ani de pandemie, fiind nevoiți, practic, să trăiască la spital, lucrând în mai mult ture și suplinind numărul lor lipsă.
Valentina Verdeș
lucrează asistentă medicală în secția Terapie Intensivă COVID nr.2 și spune că
în turele ei a fost martora multor decese, dar cel mai afectată este de
decesele pacienților tineri.
„Cel mai tare doare
când pierdem un pacient care avea dinamică pozitivă. Când starea lui se
înrăutățește brusc și decedează, după ce câteva zile la rând era bine și chiar
speram că va fi transferat în altă secție după stabilizare. Doare tare când, un
bolnav la care vedeam că sunt șanse, ne moare. Dureros…Avem mult mai mult de
lucru decât până la pandemie, respectiv, ardem mult mai multe emoții. Este mult
mai greu și obositor de lucrat acum. Tare greu m-am obișnuit cu echipamentul,
mai ales cu faptul că, sufocându-ne în acele combinezoane, timp de patru ore nu
puteam să bem apă, agonizând și noi după un strop cu apă și lucrând cu gura
uscată, iar când văd prin oraș oameni care, elementar, nu poartă mască, mă
doare. Consider aceasta o lipsă de respect față de noi”.
Daniel Mândrilă are 33 de ani și este șeful secției Terapie Intensivă COVID nr 3. Chiar înainte de a începe interviul, telefonul lui a început să sune insistent. Abia de am reușit să schimbăm câteva cuvinte, iar după al treilea apel a trebuit să răspundă. Caz urgent. Tocmai ieșise din focar și trebuia să intre iarăși, așa că a trebuit să fugă. Am reușit, totuși, să îl întreb dacă, acolo, în Terapie Intensivă, medicii au emoții.
Daniel Mândrilă: „Emoțiile
noastre? Le ascundem, pentru că oamenii vin la noi cu o speranță și nu trebuie
să arătăm că suntem slabi și cuprinși de emoții. Este individual și fiecare
medic își trăiește durerea în felul lui. Zi de zi discut cu rudele și sunt
nevoit să le spun că ruda lor are dinamică negativă; că, deși șansele sunt
mici, dar oricum sunt și că ne ținem și măcar de cel mai mic fir de speranță.
Este greu, iar când decedează ne este și mai greu. Să anunțăm rudele despre
decesul pacientului tot este greu. Spitalul este plin de tristețe. Pentru
fiecare pacient care decedează. Când ies
din gardă mă grăbesc acasă, pentru că am nevoie de acel ajutor, sprijin
emoțional din partea familiei pentru a-mi reveni pentru următoarea tură.
Fiecare caz de deces este dureros, pentru că fiecare medic ar vrea să vadă un
rezultat pozitiv al muncii și efortului și este stresant când zi de zi vezi
decese”.
Victor Țurcan iese din tură la ora 13.00, iar după o mică pauză iarăși trebuie să intre în focar. Încă de la începutul pandemiei conduce secția Terapie Intensivă COVID nr.1. A promis că se întâlnește cu noi, așa că îl așteptăm în holul mare și aproape gol al spitalului. Peste vreo 20 de minute apare de după colț și vine spre noi cu pași mari, siguri. Ne salută și aproape că se prăbușește în fotoliul moale din fața mea. Își sprijină capul de spătar și își lasă mâinile să-i cadă, relaxate, pe lângă corp. Și tace. Tac și eu. Am un fel de blocaj și nu știu dacă să încep să-i vorbesc sau să-l las câteva minute să-și revină. În acest timp, ca într-un spațiu paralel, pe lângă noi trec medici, infirmiere care împing niște cărucioare umplute cu ceva greu de deslușit, se aude sunetul ascensorului, sirenele câtorva ambulanțe, țocăitul unor tocuri și…respirația lui ritmică și adâncă. Îl întreb, când, de la începutul pandemiei, i-a fost cel mai greu în meseria de medic și ce-l sensibilizează cel mai tare. Fără nicio secundă de ezitare îmi răspunde, totodată îndreptându-și spatele, punând ambele palme pe genunchi și privindu-mă fix.
Victor Țurcan: „Momentele
când pierzi un pacient căruia îi dădeai speranțe. Pentru ca să lucrezi doctor
în perioada asta trebuie să ai o tărie de caracter și putere, pentru că zi de
zi vezi suferința pacienților și știi că riscul decesului este destul de mare.
Dificil, dar nu ne arătăm emoțiile. Când intrăm în gardă încercăm să lăsăm
emoțiile afară, dar asta nu anulează atașarea psiho-emoțională pe care o avem
față de pacient, pentru că vedem suferința pacientului și cererea lui de
ajutor. După o gardă de aceasta epuizantă emoțional mergem acasă și încercăm să
ne revenim, apoi iarăși intrăm în tură. Iar decese, iar luptă pentru viață, iar
emoții”.
Îi spun că lumea îi
consideră cinici, că nu au emoții… „Cinici?” , mă întreabă el rar, apoi tace. Mă
privește. Continuă să tacă, privindu-mă, și încerc să citesc în privirea lui,
dacă l-a ofensat ceea ce tocmai i-am spus. „Nu, nu suntem așa”, răspunde el
sigur.
„Practic, suntem în
permanență lângă moarte și apare un fel de intoleranță față de acest proces, de
moarte. Pentru cineva din afară poate este altfel, dar noi deja vedem moartea
ca ceva obișnuit. Majoritatea pacienților care ajung la noi sunt în stare extrem
de gravă, depășiți, fără speranță de viață. Atât individual, cât și în echipă
depun maxim efort pentru un pacient. Nu putem să ne lăsăm copleșiți de emoții
când vedem că trebuie să luptăm pentru viața lui și, abia pe urmă, când
terminăm tura și încercăm să analizăm tot ce a fost în acea zi, le permitem
emoțiilor să răbufnească. Indiferent care sunt ele, pentru că fiecare își
manifestă emoțiile diferit. Este o plăcere când avem rezultate pozitive, când
reușim să salvăm pacienți care, practic, erau fără speranță de viață. Noi nu
suntem Dumnezeu, suntem oameni, suntem medici, ne consumăm și noi cu fiecare
deces din secția noastră. Dificil tare să-i spunem unei rude că noi am făcut
maximal posibil și că tot efortul depus de noi nu a fost suficient pentru a
salva pacientul. Indiferent de orice, trebuie să mergem înainte”.
Sanatateinfo.md: A
fost vreun caz când moartea unui pacient v-a afectat mai mult decât de obicei?
Ce vă sensibilizează cel mai mult într-o secție plină cu pacienți în stare
gravă?
Victor Țurcan: „Când
în Terapie Intensivă ajung pacienți tineri, știți…avem un sentiment de… nici nu
știu… de tristețe, de regret că au ajuns într-o stare depășită, extrem de
gravă, că până acum i-au ocolit toate bolile și…acum, a ajuns la noi. Fără să vrem, ne punem și noi în locul
pacientului, apare un fel de legătură psiho-emoțională cu pacientul și asta tot
ne epuizează atât fizic cât și psihologic. Nu suntem mașini sau roboți, avem și
noi punctele noastre slabe”.
Anul trecut Victor a
fost infectat cu noul virus, iar colegii din secția pe care o conduce au
luptat, la propriu, cu moartea. Victor a făcut o formă gravă și timp de trei
zile a fost conectat la aparatul de respirație asistată. Peste doar câteva
săptămâni a revenit la lucru, lucrând alături de colegii lui și luptând,
iarăși, la propriu, pentru alte vieți.
Victor Țurcan: „Practic 95% dintre pacienții care ajung la Terapie Intensivă sunt conectați la respirație asistată: fie prin mască simplă, fie mască CPAP (Continuous positive airway pressure - Presiune pozitivă continuă în căile aeriene) și, dacă nu este eficacitate, ajungem la intubație orotraheală (tub introdus prin gură). Șansele de supraviețuire ale unui pacient care a trecut prin intubație orotraheală sunt mai mici. Șansele pacientului depinde și de vârsta lui, dar și de bolile concomitente”.
Cea mai tânără pacientă care a decedat în secția pe care o conduce a fost o fată de 14 ani în stare extrem de gravă. Au fost și pacienți de 20, 25, 30 de ani care au murit.
Majoritatea
pacienților din Terapie Intensivă au între 50 și 60 de ani, dar, de exemplu
astăzi, din cei 14 pacienți din secție, patru sunt tineri. Starea lor este
extrem de gravă. Pacienții vaccinați trec mai ușor prin Terapie Intensivă. Au
fost și dintre acei în stare critică, conectați la ventilator mecanic. Au fost
și pacienți de 35-40 de ani care s-ar părea că au șanse mari de supraviețuire,
pentru că sunt tineri și au un corp puternic și sănătos, dar simplul fapt că
erau nevaccinați a dus la un insucces în salvarea lor.
Victor Țurcan: „Moartea
se constată atunci când este stop cardiac și măsurile de resuscitare sunt
ineficiente. Nu noi am dat viața ca să i-o luăm cuiva, așa că luptăm pentru
pacient și urmăm toate procedurile de resuscitate, conform protocolului.
Pacienții care sunt conștienți ne văd cum stăm zeci de minute asupra unui
pacient și îl resuscităm, văd toate manevrele, pentru că nu sunt boxe care să-i
izoleze și să-i separe unul de altul. Totuși, pentru că se simt rău, nici nu
încearcă să înțeleagă ce se întâmplă alături de el, că cineva tocmai a decedat,
sau cineva tocmai a mai primit o șansă din partea sorții”.
Ala Rusnac este medic terapeut în Terapie Intensivă COVID. A fost infectată chiar de la începutul pandemiei, când despre virus se știau prea puține informații. A fost internată în Terapie Intensivă, în stare critică, iar după câteva săptămâni de reabilitare a revenit la muncă. Când fotograful vrea să-i facă o poză, îi spune că tocmai a ieșit din focar, iar fața ei încă păstrează urmele măștii și ochelarilor, lăsând niște cute adânci în pielea de pe față și pe nas. Și le masează un pic pentru a grăbi circulația sângelui, dar fără succes. O întreb ce simte pentru pacienții vii, dar și pentru cei pe care i-a pierdut.
Ala Rusnac: „Acum, că
suntem îmbrăcați în aceste costume, nu vede nimeni emoțiile noastre. Nu-mi
permit să plâng la fiecare deces, pentru că mă debusolează. Nu pot să car cu
mine toată acea tristețe sau să o duc acasă, de aceea, fiind o persoană matură,
cu o experiență de viață și în profesie, mă strădui să fiu puternică. De
fiecare dată când simt că mă podidesc lacrimile încerc să mă iau în mâini și să
n-o fac”.
Sanatateinfo.md: Care
a fost ultimul pacient pe care l-ați pierdut?
Ala Rusnac: „O lăuză
de 28 de ani. A născut un copil mort în termenul 24-25 săptămâni. Era o fetiță…
Am investit mult efort în salvarea femeii, din păcate, fiind nevaccinată,
virusul a fost prea agresiv”.
Sanatateinfo.md: Ce
vă sensibilizează cel mai mult? Când, totuși, este cel mai greu să vă ascundeți
emoțiile?
Ala Rusnac: „În valul
acesta avem mulți tineri care fac o formă deosebit de severă a bolii. Nu suntem
pregătiți emoțional să vedem acești tineri aflați într-o stare critică, când ei
abia încep să-și construiască o cale în viață. Este greu emoțional să-i vedem
în Terapie Intensivă și nu înțelegem de ce un pacient tânăr a ajuns în Terapie
Intensivă și nu s-a vaccinat la timp. Este greu să vedem atâția tineri în
situații critice. Acum avem internată o fată de 18 ani. I-am aplicat o metodă
de tratament de filtrare continuă a sângelui. Are probleme mari cu sistemul
renal și asta este o ultima soluție pe care puteam s-o aplicăm în cazul ei
pentru a o salva. După această procedură starea ei s-a schimbat radical spre
bine. A fost așa, ca un miracol. Mi-e frică să mă gândesc ce se va întâmpla mai
departe. Este foarte important ca această procedură să fie făcută la timp. Dacă
apar schimbări ireversibile în sistemul renal , procedura nu ajută, este
inutilă. Înainte de a lua astfel de decizii, se face un consiliu al medicilor,
unde sunt implicați specialiștii din domeniu, în funcție de problema pacientei.
Dacă este vorba despre o insuficiență renală, sunt invitați nefrologii și
analizăm împreună cu ei, din toate punctele de vedere, care sunt riscurile și
care sunt avantajele. Sunt implicați și reanimatologi, și nefrologi, și
urologi. Totul se face în consilii, discutând, nu este decizia unui singur
medic. Abia după acea se merge pe o metodă sau alta de tratament. Este
complicat și un singur caz al unui pacient este dezbătut îndelung, pentru a lua
cea mai bună decizie”.
Sanatateinfo.md: S-a
întâmplat ca un pacient cu zero șanse să supraviețuiască?
Ala Rusnac: „Am avut
un pacient care a avut mai multe stopuri cardiace, care a fost resuscitat și
intubat de câteva ori din cauza problemelor respiratorii, care pur și simplu a
supraviețuit și a plecat pe picioarele lui. Sunt rare cazuri când, pacienți cu
scoruri de evaluare a riscului de
mortalitate destul de mari, cu șanse minime de supraviețuire se făceau, într-un
final, bine. Sunt rare astfel de cazuri, dar sunt. Noi nu avem dreptul să abandonăm lupta, chiar dacă scorurile de
supraviețuire indică șanse minime. Categoric nu cedăm, luptăm până la ultima
răsuflare. Suntem obligați să acordăm ajutorul medical. Sunt metode de a
menține pacientul chiar dacă este în stare critică, dar nu avem voie să punem
verdictul și să renunțăm să luptăm pentru pacient”.
În Terapie Intensivă
se lucrează în echipă. În cazuri extreme, medicul acționează prompt și dă
indicații clare asistentei medicale pentru a coordona toate manevrele de
resuscitare folosite în aceste condiții. Totul în baza protocoalelor care
stabilesc cât anume trebuie să fie resuscitat pacientul în cazul unui stop
cardiac, stop respirator, hemoragie sau în orice altă situație critică.
Resuscitarea unui pacient poate dura și 45 de minute. Dacă pacientul nu
răspunde resuscitării, se face cardiogramă care demonstrează că este vorba de
asistolie, adică nu mai bate inima, se constată decesul pacientului și se
fixează ora când încep manevrele de resuscitare, timpul cât a durat și abia
apoi ora decesului. Este o procedură strictă din punct de vedere juridic, niște
reguli, pe care medicii sunt obligați să le respecte. Toate aceste acțiuni
trebuie făcute prompt, fără ezitări.
Și aici emoțiile sunt de prisos
Sanatateinfo.md: De
vreo doi ani, critica la adresa medicilor s-a intensificat. Vă acuză de numărul
mare de decese. Vă afectează asta cumva?
Ala Rusnac: „De doi
ani suntem în văzul tuturor. Cel mai discutat subiect acum este cel legat de
pandemie. Așa se face că medicii sunt în centrul atenției, respectiv, oamenii
vor să dea vina pe cineva. De când a început pandemia, consumul emoțional este
mai mare. Într-un fel, iese că suntem neajutorați și nu-l putem ajuta pe un om
să supraviețuiască, dar sunt mai mulți factori care au contribuit la aceste decese,
faptul că prea târziu s-a adresat la medic, că nu s-a vaccinat, că a ignorat
problema sau că, în general, spunea că nu există covid-ul. Desigur, suferim,
pentru că aceste decese sunt un fel de eșec. Toți suferim emoțional, în mod
diferit, dar cu siguranță nu suntem indiferenți. Contează foarte mult
anume munca în echipă. Fiecare își
execută funcțiile, dar colaborarea între noi, empatia față de pacient duc la
rezultate bune. Evident, sunt și eșecuri. Le discutăm, ne întristăm. Discuțiile
acestea au un rol important, ne ajută să aplanăm emoțiile. Cineva poate se
atașează emoțional de pacient și când îl pierde, suferă poate mai mult decât
ceilalți. Oricum, suntem oameni diferiți și emoțiile, la fel, le trecem diferit
prin noi”.
Faptul că a fost și
ea pacientă, internată în Terapie Intensivă, o ajută să înțeleagă ce simte un
pacient închis într-o secție care nu știe nici ce zi a săptămânii este și nici
cât este ora. De fiecare dată când consultă un pacient, în timp ce îi pune o
injecție sau îi dă pastila, Ala Rusnac îi spune și ce oră este, și ce zi a
săptămânii. Le spune pacienților ce evenimente s-au mai întâmplat în societate,
câte grade sunt afară și dacă este soare sau dacă plouă.
„Poate pare o stupiditate, dar mi se pare că asta este important pentru ei, poate îi ajută să se simtă mai bine, poate în memoria lor apar niște asocieri care îi ajută să supraviețuiască și să treacă peste condiția grea în care se află în acel moment. Pacienții sunt foarte sensibili și vulnerabili. Uneori, discutând cu pacientul îl văd că întinde mâna spre mine. Chiar dacă sunt cu mănuși, cu combinezon și mi se văd doar ochii, ne ținem de mână. Consider că asta îl încurajează și dorința de a se trata este și mai mare. Când ai secția plină cu pacienți este greu să acorzi multă atenție fiecărui pacient, dar când vedem astfel de gesturi știm că au nevoie de ele și i le oferim. Avem și pacienți negativiști, pasivi sau care spun că nu cred în virus. Am o regulă, să nu mă consum încercând să-l contrazic sau să-i schimb părerea, prioritar este să-i salvez viața, nu să am niște polemici inutile și fără sens în circumstanțele date, când pacientul deja s-a infectat și este în stare gravă”, spune ea.
Eu doar mă duceam și îi făceam masaj la picioruțe și
mânuțe…
Mama ei are 76 de ani
și a lucrat medic infecționist la spitalul din Drochia până când s-a infectat
și a ajuns în Terapie Intensivă în stare extrem de gravă.
Ala Rusnac: „Noi, medicii, avem grupuri pe Viber unde primim informații despre pacienți. La fiecare 12 ore se face o evaluare amplă a fiecărui pacient și informația este plasată în grupul de doctori. Cu respirația oprită, în fiecare dimineață la ora 6, intram pe Viber și verificam informațiile despre mama. Apoi intram în focar și o vedeam. Era în stare foarte gravă. Am suferit foarte mult, m-am consumat enorm și am slăbit atunci 7 kilograme. Nu i-am spus mamei că și tata este infectat, doar că el a suportat mai ușor, s-a tratat la domiciliu. Deși era mama mea, nu m-am implicat în acțiunile doctorilor care o tratau. Eu doar mă duceam și îi făceam masaj la picioruțe și mânuțe… Nu mai vreau să trec niciodată prin așa experiență. Știu ce simte un pacient, pentru că și eu am fost pe un pat din Terapie Intensivă și știu și ce simte o rudă care are pe cineva internat în Terapie Intensivă în stare gravă, pentru că am avut-o pe mama acolo. Știu, de asta și pot spune cu certitudine că medicii tot au emoții, tot suferă pentru pacienții lor, indiferent dacă sunt tineri sau bătrâni. Mama a supraviețuit, dar a pierdut capacitatea să meargă. Încet, cu multă muncă, și-a revenit. I-am spus că nu îi mai dau voie să iasă la lucru, pentru că are 76 de ani. Permanent îmi repetă că nu se poate debarasa de sentimentul că poate lucra și face lucruri bune pentru oameni”, povestește ea.
Recunoaște că la începutul pandemiei le-a fost foarte greu. Unii medici aveau atacuri de panică atunci când intrau în focar, mai ales că erau îmbrăcați în costume de protecție și se sufocau. Marea majoritate a colegilor a rezistat și au mers mai departe. Deși s-au adaptat, percepția asupra libertății s-a schimbat.
Ala Rusnac: „Mă bucur
de fiecare moment din viață. Înainte de pandemie parcă nu observam tot frumosul
care mă înconjoară, acum totul s-a schimbat și prețuiesc orice clipă. Acum pot
să merg pe stradă și să observ o floare frumoasă, un copac deosebit, un om care
zâmbește, lucruri elementare pe care înainte nu le consideram importante în
viața mea. Nu sunt erou, sunt un simplu medic și-mi place să ajut oamenii, să-i
văd fericiți în jurul meu. Sunt fericită când văd rezultatele muncii mele, când
văd pacienți care ies sănătoși din spital”.
Îi țin minte pe
fiecare. Inclusiv numele de familie. Țin minte și cum au murit
Olga Usatîi este șefa Secției Terapie Intensivă COVID nr.4. Spune că nu se
teme de moarte, altfel n-ar lucra cu
acești pacienți și nu ar lupta cu această infecție agresivă. Nici ea, nici
colegii ei nu ne tem de moarte, chiar dacă au fost martorii deceselor mai
multor colegi medici.
„În astfel de momente te simți mic-mic, fără puteri, fără aripi. De multe ori discutăm între noi despre colegii noștri care decedează. Ne întrebăm ce fac familiile lor, cum trăiesc fără el. Și noi avem familii și suntem supuși riscului în fiecare zi, am putea oricând să ocupăm acel pat din Terapie Intensivă, conectați la respirație asistată…Of, nu vreau să mă gândesc că…”
Și Olga începe să
plângă. O las să se liniștească. Îmi spune că, deși nu se teme de moarte, se
teme de viitorul copiilor ei…fără ea.
Olga Usatîi: „Este
straniu când ai cunoscut acea persoană, ai lucrat cot la cot, tratând
pacienții, iar într-un moment ea moare. O pierzi. Este de nedescris starea
asta. Nu știu…Greu…sper că n-o să mai trăim așa momente. Prea complicat. Am
insomnie. Mă trezesc noaptea și încep să mă gândesc că: „iată pacientul X, dacă
s-ar fi adresat cu o zi mai devreme, posibil să fi avut șanse”. Îi țin minte pe fiecare.
Inclusiv numele de familie. Țin minte și cum au murit”.
Fiecare propoziție i
se dă greu. Vorbește cu pauze. Își înăbușă emoțiile, își înghite lacrimile. O
las să se liniștească.
„Pandemia asta a
provocat un fel de ruptură în noi, am devenit altfel. Gândurile noastre sunt
pline cu bolnavi, boală, moarte. Cu copiii mei abia de reușesc să comunic. Cel
mic deschide ușa și mă întreabă încetișor: „Mămica, cum a fost astăzi la lucru?”. Pentru o femeie, o mamă, este foarte greu să
combini familia și profesia și o să mă înțeleagă doar o femeie la fel ca mine,
care este lucrător medical. Lucrul cu pacienții în stare extrem de gravă mă
consumă, dar totodată, orice rezultat, oricât de mic ar fi, îmi dă putere să
merg mai departe”.
Sanatateinfo.md:
Pandemia a început cu aplauze la adresa medicilor și a crescut într-o ură mare
a societății, acuzându-vă că purtați vina pentru numărul mare de decese. Cum vă
afectează aceste acuzații?
Olga Usatîi: „Noi cu
colegii ne facem datoria, iar acuzațiile lor ne dor. Ne jignesc. Dacă nu au
încredere în medici cum de se adresează la doctor atunci când sunt bolnavi?
Indiferent de ce se spune, se strigă, se blamează, noi trebuie să ne facem
datoria. La începutul pandemiei o bună perioadă de timp nu mi-am văzut copiii.
Chiar și acum ei mă văd doar seara. Și, chiar dacă sunt acasă, oricum sunt
mereu la telefon ținând legătura cu colegii din secție și cu rudele
pacienților. Familia a trecut pe un loc inferior, iar asta mă distruge moral.
Când aud cum suntem blamați, știind ce sacrificii sunt nevoită să fac, mă doare
foarte mult. Sper ca într-o zi oamenii să înțeleagă că medicii nu le sunt
dușmani”.
Toate aceste decese
sunt consecința atitudinii fiecărui om față de COVID, mai spune Olga Usatîi.
„Nerespectând
regulile de protecție recomandate de medicii epidemiologi, dar și nevaccinarea
pot duce, într-un final, la un deznodământ trist. Din păcate, în Terapie
Intensivă ajung deja cu o situație mult depășită, într-o stare gravă. Problema
nu este în medici, dar în aceea de ce pacientul a ajuns într-o stare extrem de
gravă. Din păcate, sunt pacienți care ajung în Terapie Intensivă care, chiar și
acum, spun că nu cred în virus și că nu se vor vaccina. Până la urmă, este
alegerea fiecăruia. Noi ne expunem riscului, infecției, dedicăm viața și
sănătatea acestei meserii. Degrabă se împlinesc doi ani de pandemie, iar
oamenii încă repetă mesajele false care circulau acum doi ani. Mi-e milă de ei,
pentru că ei nu cred în virus, iar într-o zi ajung în Terapie Intensivă cu
complicații, uneori ireversibile. Avem internată în secție o fată de 18 ani. Ne sensibilizează foarte
mult cazul ei, pentru că este doar un copilaș, iar covid-ul a dat o sumedenie
de complicații. Avem și o bunică de 94 de ani și cazul ei tot ne
sensibilizează, pentru că este și ea mama cuiva și cineva o iubește și o
așteaptă acasă”.
Sanatateinfo.md: Unde
vă vedeți anul viitor pe vremea asta?
Olga Usatîi: „Cu numărul mare de cazuri confirmate pozitiv din ultimele zile, mi-e și frică să-mi fac planuri pentru viitor. Ne-am schimbat și gândirea, și emoțiile. Pe de o parte am devenit mai sensibili, pe alta, mai duri. Nici nu înțeleg de ce, dar…mi-aș dori să fie pace”.
Ala Rusnac și Victor
Țurcan fac parte din echipa de 22 de medici și 10 paramedici care
au plecat într-o misiune umanitară la spitalul modular COVID de la Lețcani,
România, unde s-au alăturat echipei
medicale pentru tratarea pacienților infectați cu COVID-19. Înainte de plecare,
Ala Rusnac mi-a spus că își face griji pentru pacienta de 18 ani: „O să țin
legătura cu colegii mei de aici, pentru ca să știu că fetița este bine…”
Odată cu încheierea
misiunii în România, medicii noștri revin în țară, unde au propria misiune.
Tag: Covid-19, Terapie intensivă, medici, decese
Categoria: Știri Interne
Preluarea articolelor de pe www.sanatateinfo.md se realizează în limita maximă de 1.000 de semne. Este obligatoriu să fie citată sursa și autorul informației, iar dacă informația este preluată de către alte platforme informaționale on-line trebuie indicat link-ul direct la sursă. Preluarea integrală a informației poate fi realizată doar în baza unui acord încheiat cu Redacția Sănătate INFO. Toate materialele jurnalistice publicate pe platforma on-line www.sanatateinfo.md sunt protejate de Legea 139 privind drepturile de autor și drepturile conexe. De asemenea, de Codul Deontologic al Jurnalistului din Republica Moldova. Pe lângă actele juridice care ne protejează drepturile, mai există o lege nescrisă – cea a bunului simț.
Publicate în aceeași zi
19 martie, 2018, 15:25
19 martie, 2021, 11:21
19 martie, 2020, 17:27
19 martie, 2018, 10:50
Cele mai citite
Povestea unei moldovence care a plecat în America să câștige ...
04 octombrie, 2023, 17:01
Ce îi deranjează cel mai mult pe moldoveni atunci când caută ...
09 noiembrie, 2023, 11:59
EDITORIAL VIDEO. Mita în spitale: dacă este mulțumire, de ce ...
25 octombrie, 2023, 11:22
S-a stins din viață Constantin Spînu, profesor universitar, ...
16 octombrie, 2023, 11:04
Salariu mare și un loc de muncă aproape de casă. Ce-și mai d ...
13 decembrie, 2023, 16:20
Cele mai actuale
Vox Populi
Cât timp așteptați o consultație la un medic specialist?
O zi4,63 %