Medicul care a lăsat sistemul medical italian, pentru cel moldovenesc. „Chiar dacă țara este săracă, pentru spitale trebuie să se găsească bani în primul rând”

Sursa Foto:

redactor

10 octombrie, 2017, 11:06

Vizualizări: 11948

Autor: Irina Papuc

Când am început discuția cu Ludmila Furtună, în biroul nostru, am înțeles că nu dădusem greș. Voi, cei care ne citiți, trebuie să-i aflați istoria de viață, așa cum o spune ea. Ludmila este incredibilă, nu neapărat pentru ceea ce a făcut, ci pentru ceea ce este. Istoria ei este despre curaj, provocări, dureri, abandonuri și porniri de la capăt. De la zero. Neconvențional. A plecat din Moldova în 2001, când societatea moldovenească alegea răul suprem - Partidul Comuniștilor venea la guvernare. Departe de casă, cu dureri pe care numai ea le va ști, a devenit ceea alții nu reușesc nici acasă - un medic anesteziolog respectat într-o comunitate care avea de ales – să o îmbrățișeze sau să o alunge. Moldova n-a rămas un vis urât, din contra – a început să facă pentru sistemul de aici, ceea ce unele autorități n-au reușit cu tot „cadrul lor de reglementare”. S-a întors acasă, după 16 ani. Da, acasă. În Moldova creierilor care pleacă. Acest interviu nu este despre revenirea Ludmilei în Moldova, este o lecție a ceea ce cu toții putem deveni.

Ludmila, când ați plecat în Italia?

În anul 2001. Soțul meu era plecat cu un an mai devreme. Eram căsătoriți de un singur an și îmi era foarte greu de una singură. Când el plecase, eu am rămas însărcinată. Am născut fetița singură, fără el. Atunci aveam două soluții – să merg eu acolo să salvez familia, ori să ne întoarcem ambii la greutățile din Moldova. Nu era ușor, eu studiam Medicina și eram și însărcinată.

Ați plecat fără a absolvi?

Îmi luasem concediu de maternitate și am plecat la soț. Mi-am lăsat fetița de doar 7 luni acasă. Despărțirea de ea mi-a provocat atunci o traumă foarte puternică. Poate îmi voi primi pedeapsa pentru decizia de atunci, dar era unica soluție. Și acum, când am venit acasă, am fost criticată că ar fi trebuit să o las să absolvească în Italia, căci are 16 ani. Eu n-am putut. Când am lăsat-o în 2001 mi-am jurat că n-o s-o părăsesc niciodată, nici pentru cel mai scurt termen.

Am plecat ilegal, așa cum plecau majoritatea. Am avut noroc de oameni buni acolo care m-au ajutat să-mi perfectez actele. În 2003 am revenit acasă și am absolvit Universitatea. În 2005 m-am întors în Parma, să-mi continui studiile. Am fost înmatriculată în anul VI.

Cum ați avut curajul să vă continuați studiile? Era anul 2005 când exista atât de puțină informație. Chiar și acum unii doctori, din frică și lipsă de încredere în propriile forțe, lucrează în alte domenii după ce emigrează

Cu adevărat exista foarte puțină informație. Toate actele necesare le-am pregătit de una singură, mi-a fost greu când am făcut programarea la ambasada Italiei din București. Erau mulți care plecau și era un rând enorm. Pot să zic că a fost o bătaie la nivel informațional. Eram trei moldovence atunci care treceau prin procedura de echivalare a actelor și ele chiar au întâlnit dificultăți, căci au plătit ca să le fie pregătite dosarele. Iar ele costau scump. Poți să spui că 1.000 de euro au fost bani aruncați în vânt. Totuși, ulterior au rezolvat problemele pe care le-au avut și au reușit și ele.

Cum au fost studiile? A fost ușor? Complicat?

Eu am venit de pe băncile unei universități direct la altă universitate, deci pot să spun că am testat diferențele pe mine. În aspect practic, stăm mult mai bine, din punct de vedere teoretic noi cedăm. USMF din Moldova este foarte bună. Toți doctorii care au emigrat tot de-acolo au pornit. Limba italiană nu este dificilă, se învață foarte ușor. Eu am reușit să o vorbesc după două luni.

Câți ani ați studiat acolo?

Eu intrasem în anul VI, nu eram obligată să dau toate examenele într-un singur an, aveam posibilitatea de a prelungi la doi sau trei ani. Am reușit însă să dau într-un singur an toate cele șapte examene și toate diferențele din anul V. Am prezentat și o teză, de absolvire, apoi au fost necesare trei luni de stagiu practic – la un medic de familie, la un internist și în chirurgie. După aceste trei luni, orice medic trebuie să dea examenul de stat. Deja din acest moment ai dreptul că activezi în calitate de medic, fără rezidențiat. Așa fac foarte mulți medici din Moldova, deoarece ei sunt acolo de unii singuri, fără susținere și fără bani. Procedura aceasta îi ajută să-și găsească mai repede un loc de muncă, ca să se poată întreține. Fără rezidențiat există posibilitatea de a te angaja la spitale de îngrijire pentru bătrâni, la Guardia Medica, servicii de noapte și de weekend, unde înlocuiești medicul de familie. Sunt foarte mulți moldoveni care lucrează în acest mod. Eu eram gata să fac același lucru. Într-o zi m-am gândit că poate reușesc să dau la rezidențiat. Nu eram foarte sigură pe mine. M-am gândit că dacă îmi reușește e bine, dacă nu – alternativa deja exista. Și am reușit. În februarie 2007 am luat examenul de stat, iar în iulie am participat la concursul de rezidențiat. Din februarie 2012 am început activitatea de medic cu toate actele în regulă. Pentru cetățenii non-europeni condițiile sunt un pic altele, de aceea soluția a fost să activez ca liber profesionist. Ca și contribuabil, ești obligat să achiți tu toate taxele la stat, ceea ce este o povară foarte mare. În Italia, impozitele constituie 55 la sută din venitul total.

Unde a fost primul job?

În instituția unde am realizat rezidențiatul m-am și angajat, însă m-am concediat după șase luni. Nu-mi convenea salariul, era foarte mic. Am mers la clinica unde am activat până acum. Este o clinică privat condiționată, ceea ce înseamnă că instituția intră în categoria celor private, însă operam pacienți pe poliță, adică în colaborare cu statul.

Cum v-ați simțit în calitate de medic acolo? Ați fost acceptată de colegi sau ați simțit reticență din partea nativilor italieni?

Eu m-am simțit foarte bine. La clinică, cu toții eram ca o mare familie. Dădeam cu toții dovadă și de o muncă armonioasă. Nu știu cum se practică aici, dar acolo tuturor pacienților li se împărțeau chestionare unde erau întrebați și despre calitatea deservirii. Satisfacția era 99,9 la sută. Acesta este rezultatul muncii de echipă. E plăcut să auzi că oamenii apreciază munca ta, îți dă aripi să faci tot mai mult.

La noi transmiterea infecțiilor spitalicești este o problemă serioasă, deși mai mult sub raportată. Cum asigurați în clinică o protecție adecvată?

Sunt reguli foarte stricte, de la îmbrăcăminte până la purtarea măștii. Nu ai voie să o ții jos nici măcar cât discuți cu pacientul. Instrumentele medicale sunt dezinfectate corespunzător. Sunt protocoale care se respectă cu strictețe.

În clinica în care ați lucrat pacienții erau obligați să poarte bahile? La noi există un cult al bahilelor

Nu, curățenia adecvată cu produse speciale este suficientă.

Câte ore lucrați pe zi?

În afară de jobul de la clinică, mai activam și la serviciul 118, așa este numit acolo. Este un fel de serviciu de Urgență teritorial, unde activează echipe de doctori cu voluntari, pregătiți special pentru acordarea ajutorului medical în situații de urgență. Uneori se întâmpla că două nopți pe săptămână le petreceam acolo.

Cum ați reușit să găsiți timp și pentru voluntariat?

La telefon în drum spre serviciu (râde). Datorită joburilor de aici, am reușit să cunosc foarte multă lume bună. Și ei m-au inspirat. Sunt oameni extraordinari, căci ziua muncesc la serviciul lor de bază, iar noaptea vin în serviciul de Urgență să facă voluntariat, deci ei nu sunt plătiți pentru munca lor. În cazul meu, am început să ajut sistemul medical de acasă după o tragedie personală. Cumnatul meu a decedat în satul Varnița, chiar din lipsa acordării primului ajutor medical. Oamenii care se aflau lângă el n-au putut interveni la timp, iar ambulanța a ajuns mult prea târziu. Ca reacție a durerii pe care am simțit-o, am decis că trebuie să donez o ambulanță satului Varnița. Am creat în Italia asociația „Renașterea” împreună cu alți 19 membri fondatori, printre care 10 medici. Pe toți i-am cunoscut acolo. Fiind inspirată de sistemul de acolo, mi-am dorit să reușim și acasă să pregătim o echipă de voluntari care să poată prelua Urgențe. N-am reușit însă din cauza mai multor divergențe de gândire.

Ambulanța am reușit, totuși, să o aducem la Varnița, am fost susținuți de Crucea Roșie, căci lucrăm cu ei. La început a fost foarte complicat, nu știam multe lucruri. M-a ajutat doamna Valentina Stratan, deputat în Parlament. Ea a pregătit un proiect de lege și așa ambulanța a ajuns la destinație.

Atunci consideram că scopul pe care mi l-am propus a fost parțial îndeplinit, însă cereri de donare a ambulanțelor continuau să vină. Așa am reușit până acum să aducem șase ambulanțe în Republica Moldova. Pentru italieni a fost o satisfacție enormă, căci lor le place foarte mult când pot ajuta și se bucură că donațiile lor își găsesc utilitatea. Totodată, am reușit să ajut instituțiile de acasă, iar asta mă bucură enorm. Dacă știi cum să ceri și ești îndrăzneț, atunci reușești să schimbi lucrurile spre bine. Ambulanțele donate de autoritățile italiene erau în stare foarte bună, chiar mai bună decât ceea ce am avut posibilitatea să văd aici acasă.

Doamna Lidia Crăciun, directorul de la Spitalul raional Nisporeni, a venit cu o cerere foarte îndrăzneață. Nici eu nu știam dacă putem realiza așa ceva, a fost o provocare pentru noi. Ea a venit cu cererea către asociația noastră, iar noi, la rândul nostru, ne-am adresat cu o cerere către asociațiile din Parma. Adresarea a avut loc acum doi ani, a durat ceva timp. Mă bucur că Crucea Roșie n-a trecut cu vederea nici această cerere. Le sunt foarte recunoscătoare, eu am fost ca intermediar între Italia și Moldova, dar cel mai valoros lucru l-au făcut italienii. Sper că data viitoare vor avea posibilitatea să vină în Moldova să vadă cu ochii lor lucrurile frumoase pe care le-au făcut.

Ați mers la Nisporeni să vedeți unde a ajuns donația de paturi ?

Da, am fost acolo și am văzut unde vor fi instalate paturile noi. Doamna director ne-a dat asigurări că vom fi chemați atunci când va fi totul gata. Au mai rămas paturi vechi, dar nu avem ce face. Cu timpul, poate vor fi schimbate și ele. Situații similare am văzut și în alte spitale. La Drochia condițiile sunt descurajatoare – paturile sunt vechi, iar noptierele sunt atât de stricate, că trebuie să le strângi de pe jos. Consider că pacienții trebuie internați în condiții bune, căci așa ei se recuperează mai ușor, fără o presiune emoțională negativă de la ceea ce văd în jur. Chiar dacă țara este săracă, pentru spitale trebuie să se găsească bani în primul rând.

Probabil înainte de a veni acasă ați fost atenționată despre anumite caracteristici ale sistemului de aici. La ce ați reușit să atrageți atenția până acum?

Sincer, încă sunt în fază de pregătire a actelor. Nu știu cum va fi. Văd la colegii mei din sistemul public că se descurcă foarte bine, chiar dacă le este greu. Unele cazuri sunt adevărate succese și este o mândrie că fac medicină cu ceea ce au la dispoziție. Încă nu sunt gata să fac o comparație dintre cele două sisteme medicale, în special referitor la medicamente sau tehnică. Acum doi ani am venit din curiozitate și am rămas uimită de munca anesteziștilor de aici. Cu medicamente puține, reușesc să facă multe. Dacă noi avem de unde alege, dintr-o gamă complexă pentru evitarea efectelor colaterale – cardiotoxice, care sunt pentru pacienții cardiopatici etc, aici alegerea, cel puțin atunci, a fost mai modestă. Reușita de a evita o anestezie totală în acel caz a fost o adevărată iscusință.

Din păcate, impresiile despre sistemul de acasă nu sunt tocmai dintre cele mai bune, inclusiv din partea medicilor veniți din Moldova. Eu îi înțeleg perfect, căci în munca noastră este foarte important să ajuți pacientul. Dacă n-aș putea să-l ajut din cauza diferitor lipsuri, atunci mi-ar fi greu. Eu am părerile mele despre acest sistem și știu că aici se face școală bună. Situația din țară a adus medicina la acest nivel, dar eu văd că lucrurile se schimbă.

Ați primit oferte de muncă până acum sau încă analizați piața?

Încă sunt în proces de echivalare a actelor de rezidențiat din Italia. Desigur, mă informez, dar nu sunt gata să iau o decizie. Am nevoie de toate actele pentru a demonstra ce sunt aptă să fac.

Nu v-ați gândit să deschideți o clinică privată?

Eu nu am adunat atât de mulți bani. Economiile noastre au mers la pornirea afacerii cu dulciuri. O altă parte din venituri am investit-o în cunoștințele mele.

Ce înseamnă să investești în tine, dacă vorbim de un angajat medical dintr-un sistem european?

Tot felul de perfecționări, fie că sunt la zi sau online. Desigur, costă mai mult cele la zi, unde poți merge să faci simulări în sala de operație. Asta înseamnă să-ți schimbi tehnicile de anestezie. Alese reușit, în funcție de caz, acestea îți permit să trimiți acasă pacientul în ziua intervenției. În rezultat, pacientul consumă mai puține medicamente, deci sunt mai puține riscuri. Pentru clinică este bine, căci se alocă mai puține cheltuieli pentru internare.

La câte training-uri mergeți pe an?

Există o limită obligatorie de 50 de credite pe an. Un training poate acoperi 15 credite, altul 30 sau 40. Acumularea lor este obligatorie, doctorii care nu respectă această cerință riscă să fie sancționați și chiar destul de dur, până la suspendarea dreptului de a practica medicina.

Cum au perceput Moldova fetițele Dumneavoastră?

Cea mică a fost cea mai încântată, pentru că în sfârșit este lângă tata. Soțul meu s-a întors acum treiani în țară, pentru a porni o afacere. Ne vedeam în fiecare lună, dar nu era același lucru. Pentru cea mică fusese o traumă. Acum ea este foarte fericită. O întreb de fiecare dată, iar ea îmi spune că-i place și mediul, și școala, iar asta mă face și pe mine fericită.

Nu regretați decizia de a reveni acasă?

Nu, noi am făcut foarte multe sacrificii. Soțul era gata să se reîntoarcă în Italia, dar de data asta eu am spus nu. Hai să mergem până la capăt, căci am depus foarte multe eforturi. Încă ne adaptăm, dar vreau să spun că emoțional mă simt bine aici. Sunt acasă la mine și pot vorbi limba română nestingherit.

Sunt unele aspecte mai negative, dar pe astea le știm cu toții. De când am plecat, din 2005 și până în 2017, nu s-a schimbat nimic. Cum am lăsat orașul așa și l-am găsit. Doar au apărut mai multe clădiri noi. Oamenii sunt mai puțini amabili. „Bună ziua”, „mulțumesc”, „la revedere” nu costă nimic. Un zâmbet de dimineață poate face ziua mai frumoasă. Aici chiar avem de învățat de la europeni.

Vă mulțumesc pentru acest interviu !

Doina Rusu: Proporțiile dezastrului de acum le vom afla peste ani, când adolescenții care fumează vor ajunge la spital cu boli grave

Parascovia Munteanu: Mijloacele de contracepție sunt astăzi disponibile, dar nu și accesibile. Mai ales pentru persoanele cu dizabilități

Interviu cu Emil Ceban, rectorul USMF Nicolae Testemițanu: „Avem foarte des propuneri de la privați să construim un spital universitar”

Tag:

Categoria: Interviuri

Preluarea articolelor de pe www.sanatateinfo.md se realizează în limita maximă de 1.000 de semne. Este obligatoriu să fie citată sursa și autorul informației, iar dacă informația este preluată de către alte platforme informaționale on-line trebuie indicat link-ul direct la sursă. Preluarea integrală a informației poate fi realizată doar în baza unui acord încheiat cu Redacția Sănătate INFO. Toate materialele jurnalistice publicate pe platforma on-line www.sanatateinfo.md sunt protejate de Legea 139 privind drepturile de autor și drepturile conexe. De asemenea, de Codul Deontologic al Jurnalistului din Republica Moldova. Pe lângă actele juridice care ne protejează drepturile, mai există o lege nescrisă – cea a bunului simț.